Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM

Advertisements

Antisocialul la coafor

Atunci când te simți stingher între oameni ce aparțin unei lumi din care nu faci parte și nici nu îți dorești să faci parte, însă dorești totuși să beneficiezi de ajutorul lor, de cunoștințele lor dintr-un domeniu de care ești absolut străin, de instinctul și inspirația lor de experți.. ajungi să te duci cu plăcere și entuziasm la un salon de înfrumusețare, chiar dacă ești stresat că nu știi cum să vorbești, cum să abordezi coafezele după o intrare stângace și.. tot ce-ți dorești este ca doamna pe care te bazezi să simtă și să înțeleagă ceea ce e confuz în propria ta minte. Nu te surprinde atunci când reușește să suprapună ideile tale inadecvate (față de textura și cantitatea infimă a firelor de păr de pe scăfârlie) propriei viziuni și îndemânări. Din contră, te feliciți încă o dată pentru alegerea făcută, te bucuri că ai avut încredere într-un stilist care te-a cucerit iremediabil acum 4 luni. Pleci de acolo încântată, întinerită și fermecată de capacitatea specialiștilor de a crea iluzia de mult și frumos acolo unde e doar o rămășiță firavă.

Problema intervine la nivelul timpului pe care trebuie să-l petreci în salonul cochet, printre oglinzi de care de obicei de ferești, printre persoane pe care nu le cunoști și într-un mediu deloc familiar care te inhibă. Jargonul te pune ușor în dificultate, nu dorești să primești prea multe întrebări ori prea multă atenție. Nu vrei ca stilistul ori coafeza să-ți devină cele mai bune prietene. Nu dorești să afli despre viața celorlalte cliente și te enervează faptul că din când în când surprinzi un schimb de replici din cadrul unei convorbiri telefonice. Nu te interesează nici copilăria cuiva din salon și nici divorțul altcuiva. Discuțiile comune despre viață, dialogul liniștit dintre personajele unui film la care te simți spectator și nu actor, îți crează senzația de confort. Te calmează. Faci eforturi să nu le urmărești poveștile. Sunt oameni. Cu toții. Experții sunt oameni cu familie, copii, probleme, amintiri despre Crăciun și excursii din adolescență. Clientele nu sunt niște ființe abstracte care trăiesc în universul frumuseții pure și chiar dacă au la degetul mic detalii despre vopsele și tendințe în modă, sunt niște persoane concrete cu vieți private, cu slujbe mai mult ori mai puțin obositoare și cu pasiuni interesante ori lipsă. Te liniștești din nou. Nu te mai simți vinovată că auzi părticele din conversațiile lor. Nu furi din secrete și nu te molipsești de superficialitatea de care te temeai.

În continuare nu știi ce să spui în timp ce ești pieptănată, filată, vopsită ori spălată pe păr. Ai depus ochelarii pe masă și nu vezi nimic din realitatea înconjurătoare. Nu poți citi, nu poți privi pe nimeni în ochi. Culori neconturate, persoane care nu încep și nu se încheie, substanțe difuze care se mișcă pe fundaluri incerte. Încerci să te refugiezi în tine. Gândurile aleargă între copilul lăsat acasă, soțul care se plimbă zgribulit prin oraș, părinții care îndoapă cu siguranță copilul cu ciocolată, luna de sărbătoare care urmează, anticiparea zăpezii, mirosul de iarnă care te învăluie tot mai des, noaptea care în mod cert s-a așternut afară, cartea începută și întreruptă, programarea la cosmetică de a doua zi, jocul PC pe care ai început să-l joci de o săptămână, filmul pe care nu ai reușit să-l vezi. Nimic nu te reține suficient de mult. Șezi pe un scaun. Comod de altfel, într-o atmosferă călduță creată de un dispozitiv care nici măcar nu te interesează ce efecte are asupra vopselei, stai .. degeaba. Timpul trece. Începi să-l simți cum trece. Supărat că trece degeaba. Nu faci nimic. E un degeaba cum n-ai mai pomenit de mult. Nici măcar nu poți privi în gol fiindcă nu poți fixa un punct cu privirea. Viziunea îți e împrăștiată între umbre, lumină și pete de culoare. Te foiești la intervale ca să fii sigură că nu te transformi în erou kafkian contopit cu scaunul. Îți scarpini un braț care nu te mănâncă; trebuie să ai dovezi că (incă) ești cu totul acolo. Îți presezi ochii obosiți de atâta incertitudine și oftezi încetișor.

Când totul s-a încheiat și ești liber să pleci, să evadezi dintr-o zonă care nu-ți e la îndemână, dar care îți aduce imagini noi despre propria persoană, te trezești lâncezind pe scaunul deja turtit sub formele tale, aranjând câte o șuviță, fără ca măcar să dorești să-i faci ceva anume. Te întrebi în sinea ta dacă asta e ceea ce-ți doreai. Te întrebi dacă ai greșit cu ceva, îți faci un calcul stresat dacă ai suficienți bani în portmoneu și te întrebi cum socotești bacșișul astfel încât să nu fii penibilă și nici să nu se simtă cineva jignit. Te bucuri că soțul preia frâiele discuției, îți faci de lucru cu haina, eșarfa și șervețelele din poșetă, îți verifici telefonul deși ești conștientă că nu ai avut semnal și nu o să existe notificări de nici un fel și zâmbești fericită, cu profundă recunoștință, către stilistul care a știut ce să-ți ofere, cum să te manevreze, să-ți vorbească și să te privească.

Ce face omul care nu are nimic de făcut?

Situație bizară.

Soțul mi-a acordat astăzi 20 de minute de libertate. Am lăsat soțul și copilul la spațiul de joacă și m-am așezat (nu chiar în prima, ci în a doua) la cafenea. Am trimis mesaj cu detalii ca să știe adultul responsabil unde pot fi găsită, am comandat un frappé (specialitatea localului) și .. a urmat blocajul. Mi-am dat seama că e prima dată în foarte (foarte!!) mult timp că nu am nimic propriu-zis de făcut, de urmărit, sunt liberă de responsabilități și singură, de capul meu. 

M-am întrebat – am întrebat chiar și o prietenă ce face un om care nu are nici o treabă și se află într-o cafenea, dar ea nu era online ca să-mi răspundă și am lăsat telefonul deoparte – în primă fază ce trebuie să fac. Am realizat însă suficient de repede că abordez greșit situația. Nu aveam nici o carte la mine, nu vroiam să vorbesc cu cineva anume, nu vroiam nimic propriu-zis. Doar să stau. Să privesc. Să respir. Să nu mă concentrez la nimic.

M-am trezit cronometrând. 40 de secunde până mi s-a luat comanda (întâmplător chelnerița era lângă mine când m-am așezat la singura masă liberă și eu știam ce vreau să beau), 15 minute până mi-a fost adus paharul, 18 minute până m-a sunat soțul meu, 20 de minute în care două femei de la o altă masă au vorbit fiecare cu alte persoane la telefon, intervale de 2-3 minute între rafalele deranjante de aer condiționat..

Am descoperit că mă uit la oameni. La figuri, la ținute, la culori, la mimică, la băuturile de pe masă, la cei care treceau, la frișca din paharul meu, la intrarea de la spațiul de joacă, la bistro-ul de alături, la șosetele mele.

Aș fi vrut o prăjitură. Am descoperit că nu au prăjitura pe care o alesesem. Nu m-a mirat. Din contră, sunt obișnuită să mi se spună în restaurante și cafenele că am ales întocmai ceea ce nu mai au disponibil. Am reușit odată chiar să le sugerez să extragă din meniu o pagină întreagă. Mă pregatisem cu comandă de rezerva și nici unul din cele 5 preparate alese succesiv nu se putea pregăti. Fiecare din alt motiv, desigur, dar era irelevant.

Am refuzat să revin cu gândurile la ceva din viața proprie. Am studiat oamenii din jur, grupurile care gravitează, aproape insesizabil uneori chiar de membrii săi, în jurul unui nucleu uman, comportamentele celor aflați singuri la o masă, al unui părinte cu un adolescent. Am observat cât de multă mimică și gestică se consumă pe parcursul conversațiilor telefonice, deși aceste mișcări nu sunt percepute de interlocutor, am observat cât de mult se chinui tineretul să fie mereu la modă, cât de gălăgioși sunt copiii plictisiți și cât de sonoră pare o muzică de fundal care îți displace.

M-am trezit zâmbind de multe ori. Pentru că neverosimilul situației mă bucura. Pentru că soțul meu mă iubește suficient de mult ca să sugereze o astfel de ieșire doar ca să îmi ofere mie plăcerea unei cafele fără obligații. Pentru că îmi imaginam fiul țopăind fericit pe topogane gonflabile și călărind mașinute electrice defecte într-un spațiu care nu e „acasă”. Pentru că m-a purtat gândul la o prietenă ori alta, dar am refuzat să mă pierd în conversații care să facă timpul să treacă astfel. Pentru că m-am gândit că una dintre alternative era să fac poză la băutură și să dau Check-in pe Facebook. Pentru că atunci când soțul meu m-a sunat ca să dea cu bozduganul mi-a spus că e plictisit copilul nostru după ce a testat tot ce era de testat și e cazul să plecăm. Pentru faptul că eram cumva, straniu, împreună cu familia mea și totuși eu aveam un plus de libertate pentru care eram extrem de recunoscătoare.

Au fost 20 de minute asemeni unui cadou prețios, primit în cel mai banal mod cu putință, aparent risipite. Un răsfăț valoros și un răstimp energizant. 

Atunci si acum

Acum câțiva ani am scris un text. S-au oripilat mulți dintre cunoscuți, chiar și membri ai familiei mele. Citind astăzi Cioran, am dat peste un fragment care mi-a adus în prezent gândurile din trecut. Le reiau, după ce îl citesc pe Dl. Cioran:

Eram singur în cimitirul care domina satul, când a intrat în el o femeie însărcinată. Am ieșit imediat, ca să nu trebuiască s-o privesc de aproape pe acea purtătoare de cadavru, nici să meditez asupra contrastului dintre un pântece agresiv și mormintele modeste, dintre o făgăduială înșelătoare și finalul oricărei făgăduieli.

———————

În sala de așteptare a unei clinici, însoțindu-mi bunica la un control, privind în jur, sesizez un număr considerabil de femei însărcinate. Poate numărul nu e mare, dar par multe. Oricum, ocupă mult spațiu.

Scaunele, fotoliile și banchetele gem de greutatea sufletelor care alternează emoții tăinuite, gânduri și temeri, speranțe și proteste, reacții și presiuni.

Privind aceste femei ce poartă o etichetă de „femei în așteptare” (parafrazând eufemismul expecting ladies), în minte mi se conturează brusc și dureros o imagine deloc flatantă: un șir de văcuțe aliniate într-un grajd generos, așteptând controlul veterinarului.

Clipind repede peste imaginea din imaginație, am scrutat restul persoanelor din sala de așteptare. Suferinzi, bolnavi, oameni împovărați de gânduri, de dureri și lipsiți de zâmbet. Mi s-au părut brusc mai frumoși, mai interesanți, mai demni. Nu-și purtau la vedere rănile, bolile, starea, condiția. Pentru a-i descoperi se impunea un dialog. Se impunea o comunicare verbală și o scanare imagistică. Toate purtătoarele de burtici își păstrau la vedere motivul vizitei. Erau ușor de identificat, de izolat în mulțime, de anticipat în mentalul colectiv. 

Brusc mi s-a părut trist faptul că femeile sunt construite astfel încât să treacă printr-o condiție atât de transparentă. Umilitor. Nu ne naștem egali. Brusc, o boală a ficatului mi s-a părut mai fascinantă decât o sarcină în trimestrul 3. Mi-am conștientizat respectul pentru cei ce-și purtau mut și intim organismul. Am urât preț de câteva minute acel stigmat și acea evidență a sarcinii. Boala, prin subtilitatea ei are o notă de frumusețe, de atracție. Dramatism neașteptat.

În secunda următoare m-am bucurat că nu funcționează telepatia. Acele femei zâmbitoare și convinse de farmecul stării lor, mi-ar fi căutat carotida dacă mi-ar fi cunoscut gândurile, Aș fi putut deveni titlul vreunui tabloid de duzină „14 femei însărcinate au masacrat, aparent fără motiv, un aparținător în sala de așteptare a clinicii Z din Sibiu”.

———————

Acum privesc prin ochii femeii care a trecut foarte lin printr-o sarcină, foarte lejer printr-o cezariană și a devenit mama unui copil pe care îl vede (desigur) cel mai frumos și mai sclipitor de pe planetă. Am beneficiat de avantajele perioadei (lungi, cu noroc, de 9 luni) de sarcină și am râs tot timpul, am fost fericită după ce mi-am depășit toate oscilațiile dintre revoltă, groază și încântare. În continuare mi se pare nedemn să ai un burdihan imens la vedere și să fii din start tratat într-un anume mod pentru că acel detaliu este atât de vizibil încât e imposibil să-l ignori. Toată experiența spitalului, a controalelor și a aspectului medical îmi stăruie în continuare neplăcut fizic și psihic în minte. Nu retrag nimic din cele gândite în trecut și.. în continuare mi se pare că suntem de blamat pentru faptul că aducem pe lume suflete pe care nu le putem întreba dacă vor să fie aduse aici, unde noi nu suntem mulțumiți de ce dispunem și de ce suntem capabili. Nu știu dacă avem dreptul să invocăm prezența unei alte ființe umane atâta timp cât nu am descoperit sensul vieții, atâta timp cât viața culimnează cu moartea și totul pare lipsit de finalitate logică, optimistă… În continuare mă întreb dacă într-o zi copilul meu nu mă va urî pentru că am hotărât să provoc cerurile și să-l doresc în familia mea.. În continuare mi se pare că toate gândurile unei femei gravide sunt identificabile fără a schimba măcar o vorbă cu cea în cauză, în timp ce un bolnav de cancer are atâtea secrete de împărtășit…

Cu toate acestea, prefer să văd femei rotunde zâmbind și nu oameni bolnavi, deși nu am tentația de a mângâia vreo burtică vreodată și nici nu vreau să mă apropiu prea mult de un bolnav terminal, asumându-mi riscul de a rămâne departe de cele mai mari secrete ale existenței..

 

Operația reușită, pacientul în comă..

I-am cerut soțului meu o etajeră. În care urmează să organizez toate jucăriile copilului nostru (care au trecere în continuare și) care stau înghesuite, clipocind electric și cântând înfundat, înghesuite unele peste altele, în cutii imense de carton în camera de zi.

Am așezat ordonat (și imaginar) obiectele vizate, pe mărimi, tipuri de jucării și în funcție de frecvența de căutare pe care o anticipez din partea proprietarului de drept.

Tot stivuind jucării și piese de Lego, mașinuțe telecomandate și instrumente muzicale, m-am depărtat de puștile cu burete și de seturile de plastelină și am ajuns să cotrobăi între gândurile mele ce revin obsesiv. Am înghesuit într-un coș cafeniu toate temerile legate de înscrisul copilului la grădiniță, am aranjat frumos toate cuvintele pe care le folosește el în prezent și le-am scris în culori diferite în funcție de registru, am lăsat pe cel mai jos raft acele dese reveniri la alimentație, renunțatul la scutec și pedepsitul constructiv.. M-am trezit într-o profundă nevoie de a-mi sorta propriile gânduri și de a prinde în perete o poliță separată pe care se înalță gândurile firave legate de carieră, de realizarea profesională, schimbatul garderobei, întâlnirile cu prietenii, planurile pentru revelion, completatul de chestionare online, semnatul de petiții și participatul la proteste, aniversările membrilor familiei și organizarea Crăciunului. Mi-am dat seama că polița aceasta „personală” e atât de aproape de mașinuțele cu uși rupte, de temerile legate de cățăratul pe toboganele din parc și de cafeaua cu fetele din trupă încât nu reușesc să le separ limpede și satisfăcător.

Mi-am dat seama că după ce toată etajera e plină și raftul personal e încărcat la refuz, nici una dintre problemele mele nu este rezolvată.

Cele de nespus

Fiecare om face cunoștință cu moartea.

Sunt de părere însă că primul contact ar trebui să fie  ..

.. în legătură cu o persoană suficient de apropiată, dar nu prea apropiată (să nu își vadă copilul de gimnaziu părintele murind ori sora adolescentă etc.)

.. un om și nu un animal îndrăgit (parcă nu e corect să vezi întâi cum moare un animal până nu ști cum poate muri seamănul tău, omul)

.. la o vârstă la care îți poți înțelege deplin suferința, circumstanțele și gândurile confuze

.. lipsit de forma spectacolului și de tragedia chinului

.. în absența violenței și a bruscheții

.. însoțit de un ceva care poate atenua golul ce se formează după acea ultimă clipă împărtășită între cel viu și cel aproape mort

 

Eu am considerat întotdeauna că varianta prin care am făcut cunoștință cu moartea (up close and personal) a fost una dintre cele mai suportabile. Un om cult și inteligent care a simțit că urma să plece dintre noi, fratele meu de cruce, nu a suferit atât încât să devină un chin susținut, nu a îndurat mai multă umilință decât doza necesară pentru a mă lămuri că moartea în sine nu are nimic elegant ori înălțător, a avut parte de o înmormântare atipică, de o cruce pe gustul meu deși nu a fost aleasă de mine și a lăsat un gol și o tristețe atât de nemângâiate de-a lungul vieții mele încât totul pare rezultatul unui plan bine gândit și perfect sincronizat. Nu am uitat, atunci, în acele prime 40 zile să-i mulțumesc pentru că el a fost cel dintâi din familia mea care să-mi dezvăluie amărăciunea finalului și nu am uitat să mulțumesc acelui zeu care le orânduiește pe toate că a avut îngăduință să aștepte cu tragedia aceasta până să am vârsta optimă și oamenii adecvați în jurul meu.

ImageImage source : http://goo.gl/Dqgyn9

 

Constanță

Când mă simt bine îmi place să citesc. Când mă simt tristă îmi place să am o lumânare parfumată aprinsa și să citesc. Când sunt îndragostită îmi place să scriu scrisori și să citesc. Când sunt fericită îmi place să mănânc înghețată în timp ce citesc. Când mă simt singură îmi place să fumez și să citesc. Când îmi place un parc, mă așez pe o bancă la umbră, cu picioarele la soare și citesc. Când mă simt trădată, îmi place să plâng și să citesc. Când mă simt mamă îmi place să stau alături de copilul meu și să-i citesc. Când mă simt bătrână îmi place să citesc ce-am scris când mă consideram tânără. Când sunt melancolică îmi place să citesc scrisori primite, selectate aleator din dosare și cutii prăfuite. Când îmi e dor de fratele meu de cruce îmi place să-mi citesc gândurile pe care le notam când îi vegheam somnul, noaptea în spital. Când sunt superstițioasă îmi place să citesc în stele, în palmă și în cărți. Iar când îmi dau seama că viața e uneori o glumă proastă, îmi place să mă citesc pe mine ca pe-o carte scrisă pentru amuzamentul altcuiva.