Dilemă

E bine să nu te simți singur atunci când lumea întreagă ți se prăbușește în moalele capului și pământul îți fuge de sub picioare.

E o tristețe în minus. Nu ești singur. E bine. E încurajant, statornic, o mângâiere atunci când ți se pare că nu poți fi mângâiat nicicum.

E greu când nu ești singur în momentele în care nu-ți poți aduna gândurile pentru o frază coerentă. E dificil pentru că ești copleșit de responsabilitatea de a nu mai necăji și pe un altul, de chinul de a-ți ține prietenii aproape fără a-i împovăra cu propriile spaime și angoase.

E greu fără prieteni, e greu și cu ei. Mecanismul ființei umane ne complică din prima clipă orice situație.

Advertisements

Geamia Hunchiar

Să vizitez o moschee.

Cândva, demult, mi s-a înfiripat acest gând în minte și am știut că odată și odată o să văd o moschee. Cel puțin una. De curând am văzut un astfel de așezământ, aproximativ întâmplător (dar, doar aproximativ), pe când mă plimbam în căldura de prânz a Constanței. 

Răcoarea Geamiei Hunchiar m-a învăluit ca o binecuvântare după soarele dogoritor de la malul apei, după treptele sparte urcate vorbind și praful inhalat prin traversarea unui șantier. Curtea interioară ne-a întâmpinat cu umbră și cu afișul „Taxă de vizitare: 4 lei”. Am salutat, ne-am învârtit puțin, bucuroși că puteam respira normal, am admirat, am achitat și am intrat.

Simplitatea frumoasă a interiorului m-a surprins foarte puțin. Nu mă așteptam la ceva anume, nu îmi formasem așteptări de la bun început, însă am remarcat o elegantă geometrie a spațiului și o ghidare discretă a atenției asupra unui mozaic luminos de pe peretele frontal. Nimic prea încărcat, nimic luxos sau umilitor. Un interior detașat, plăcut dar nu copleșitor, un loc unde puteai medita în ritmul tău, unde sufletul avea suficient spațiu pentru a se balansa între gânduri, a zburda spre înalturi și a reveni către oameni. Nu m-am simțit ca un intrus, nu m-am simțit nici acasă, nu m-am simțit primită cu brațele deschise, dar nu m-am simțit respinsă .. mi-a fost pur și simplu bine.

M-am sustras dintre ceilalți în timpul explicațiilor primite de la un paznic bine-voitor și capabil de a furniza informații precise și situații statistice. Am urcat în minaret, am abordat treptele în spirală imaginându-mi gândurile pe care un muezin le-ar fi putut avea înainte de recitarea rugăciunilor sfinte. Am încercat să mă întreb în ce stare de spirit urcă un muezin acele scări. Mie mi s-a părut că mă strecor lejer prin cochilia unui melc uriaș. Mi s-a părut că parcursul îngust, întortocheat și cu iz de intimitate creează o pauză temporală și permite un context de purificare și detașare pentru cel care urmează să facă ceva anume. Pete minuscule de culoare și puncte de reper constituiau doar ferestrele mici și rare din vitraliu.

Puteam interpreta urcarea în două moduri. O corvoadă, mai ales prin repetitivitatea sa, dar și o eliberare – automatismul poate duce la umilință și frustrare, dar și la detașare și înălțare a spiritului. Am preferat să cred că ascendența către punctul de unde vorbele porneau prin eter spre oameni, spre zei, generează substratul necesar pentru un spirit calm, ostoit și optimist. Am ales să cred că cei care urcau treptele se simțeau ca mine.. mai departe de mizerie, de nefericire, de nimicnicie, de meschinării și convenționalism. Armonie. Pornisem spre Nirvana. Eram în Nirvana.

Odată ajunsă în minaret, deschiderea aproape sferică pe care am cuprins-o de la prima privire mi-a copleșit toate simțurile, m-a fermecat și m-a făcut să exclam „Ce oraș frumos a fost Constanța odată!”. Apele nesfârșite care mușcau din uscat mă vrăjeau cu albastrul lor dureros și oscilant. Cu timpul nu am mai dorit să văd. Am închis ochii și am respirat – am ascultat și am mirosit, fără să mă raportez la imagini. Am simțit culori, temperaturi; am perceput sentimente. Grabă. Plictis. Descurajare. Bătrânețe. Frustrare. Jovialitate. Iubire de îndrăgostiți. Șovăire. Teamă. Mi le-am căutat pe ale mele. Nu aveam senzații particulare. Era bine. Eram unde trebuia să fiu.

Mi-a plăcut mult acolo sus „în turn” și n-aș mai fi coborât (poate niciodată) dacă nu m-ar fi tras de mânecă soțul, dacă nu s-ar fi agitat copilul, dacă nu aș fi primit amenințări de la cei doi masculi înfometați și însetați. Amintirile unor alte vârste m-au asaltat într-o clipită. Sufletul meu se simțea iar copil, atârnând zglobiu din copacul strâmb în pădurea verde. Le-am alungat repede cu un zâmbet și am coborât lent toate treptele urcate, făcând promisiuni de băuturi cu gheață și platouri cu mâncare la prima terasă umbrită.

trepte in moschee

în larg

Prea mare nesfârșirea, prea mult albastru,

prea puternic foșnetul perpetuu,

aproape-departe,

permanent aici –

lupilor mării li s-a dat uitarea;

copleșitor ar fi fost traiul cu atâtea amintiri

ale atâtor senzații, ale prea multor apusuri, 

cu siguranță ritmul memoriei variază,

fluctuează,

scufundă – 

amuțite imagini,

părăsite gânduri,

abandonate în scioci,

împletite în alge, 

purtate, împinse, aduse, depuse..

Toate nervurile sufletului străpunse,

puterile omenești răpuse!

mareaAlbastra

 

Absența

E casa goală, e o liniște nouă, epuizantă. Sunetele din afară intră după cum poftesc pe ferestrele deschise, dar nu ajută la alinare. Aud cum ticăie ceasul de mână – mai tare decât cel de pe perete, enervant, mărunt și insuficient de repede. 

Am spălat vase, am făcut mâncare, am spălat și întins haine, am aspirat, am montat un cort, am organizat jucării în cutii cu și fără capac, am verificat des ceasurile din casă, telefonul din priză, am mutat de 3 ori vazele cu flori din sufragerie, am hrănit de două ori pisica, am povetsit cu iepurașul pitic, am stins și am aprins televizorul, am băut cafea, scurtă și tare…

Gândurile amuțesc rar, în clipe mici, pe măsură ce se apropie ora 1, se îngrămădesc mai nebune, mai sonore în mintea mea și îmi acaparează atenția. Le scriu agitat, cu ochii pe ceas, le notez într-un jurnal pe care (încă) nu m-am lămurit de ce îl țin, număr minutele, pregătesc o jucărie de pluș și o sticlă cu lapte și …

… pornesc în sfârșit să-mi recuperez copilul de la grădiniță. 

Doamne, greu a trecut această (a doua*) primă zi!!

 

———–

* Fiul meu a început grădinița în 6 ianuarie, dar după doar 3 zile s-a îmbolnăvit și de atunci a rămas acasă, în grija mea. Eu, ca o mamă iubitoare, am preluat toate versiunile de boală pe care le-a dezvoltat copilul și am suferit în rând cu el, în forme mai grave, cu complicații simpatice in stilul adulților care se îmbolnăvesc rar.. După o perioadă de tratament cu imunizante, astăzi, 3 martie, am reluat grădinița. Să fie fără aventuri într-ale sănătății!!

ImageImage source : http://goo.gl/T6G5CH

 

În cerc

Omul nu poate dormi pentru că .. gândește.

Dacă s-ar putea rezuma la a simți, ar simți cât de somn îi este și ar adormi urgent. În schimb, își frământă creierul cu atât de multe probleme, întrebări, planuri și dorințe pornind de la gândul că nu poate adormi deși este frânt de oboseală, încât prinde răsăritul printre bombăneli. Iar ziua ce vine peste el ca un tăvălug este întâmpinată cu o mormăială: Când am reușit să adorm a trebuit să mă trezesc.. Halal noapte!!

 

ImageImage source : http://preview.turbosquid.com/Preview/2011/08/28__06_52_56/Alarm%20red%20round%20table%20bedroom%20clock%20round%20classic%20time%20quartz_1.jpg7fb7b2f4-bd91-4d63-8071-374cbebaa4f6Large.jpg

 

Ne naștem sub imperiul cifrelor

Atunci când ai ținut jurnale o viață întreagă, e limpede că nașterea unui copil impune o serie nouă, dedicată și stufoasă de pagini de jurnal orientate pe această imensă bucată de suflet ce sporește permanent în corpul tău de mamă.

Răsfoind la întâmplare primul caiet în care copilul meu este abordat, întâi ca un gând, apoi ca un făt, iar în cele din urmă ca o ființă umană urlătoare și solicitantă, am constatat zâmbind că primul an din viața unui om este reprezentat și urmărit în cifre. Numere ce îți definesc persoana din toate punctele de vedere. Greutatea la naștere, lungimea, cantitatea de lapte de la o masă sau dintr-o zi întreagă, dimensiunea tălpii, circumferința capului, doza de medicament de la prima răceală, dimensiunea reacției pe coapsă după al doilea vaccin, orele dormite pe noapte, minutele de plimbare pe zi, lunile de viață marcate prin torturi mici și bucurie uriașă, sume cheltuite pentru scutece, mărimile hainelor cumpărate și purtate, numărul de vizitatori din prima săptămână acasă, ….. Lista este atât de lungă încât pare a nu se putea încheia niciodată decât prin omisiune sau convenabilul et caetera.

Multe din aceste repere încifrate prezintă interes nu doar pentru părintele care notează evoluția puiului de om, ci sunt urmărite și de către medicul pediatru, de bunicii eroului, de prieteni, de cei care fac comparații, de tot felul de persoane implicate mai mult sau mai puțin în viața noului-născut, iar cifrele acestea care rămân de la 0 la 9 pot bucura, înspăimânta ori flata, doar prin așezarea lor. 

Un copil care a scăzut peste 200 gr în maternitate aduce temeri în sufletul de mamă, o temperatură de 38,8°C poate invoca o panică teribilă în inima părinților iar o înălțime de 57 cm la 2 luni poate flata un părinte înalt care devine posesorul certitudinii că odrasla îi seamănă.

Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, punctele de referință devin tot mai puțin concise. Din al doilea an de viață deja, notațiile mele marchează cuvinte noi în vocabularul fiului meu, descrierile jocurilor preferate, ale privirilor și reacțiilor în diferite situații încep să se dezbrace de forma cifrelor și să aibă nevoie de cuvinte. Multe, mărunte și precise.

Mi se pare fermecător că evoluția ființei umane conduce de la cifre la cuvinte. De la cantitate și dimensiune la nuanță. Poate acest detaliu rezumă cel mai bine transformarea din primată în ființă umană.

Sibiu Book Fest(ival)

Am plecat să căutăm un prieten. Un prieten al cărui telefon refuza să ne ajute în căutări. Știam că e în centrul orașului, la Book Fest, căutând un volum pentru sărbătorita la a cărei petrecere urma să mergem împreună.

Bucuroși că am avut cel mai bun pretext ca să ne plimbăm printre cărți nou-apărute, printre curioși și printre cuvinte, ne-am îndreptat hotărâți către primul cort de interes.

Nu am ajuns însă la raftul de cărți, pentru că tocul meu drept s-a blocat între două pietre cubice ale Pieței Mari și am fost nevoită să mă lupt câteva minute cu rezistentele blocuri de piatră pentru a-mi recupera mai întâi pantoful, apoi flecul și a meșteri improvizat pentru reasamblarea încălțării afectate de episod. Cu pași șovăiți și o puternică jenă răzbătând din obraji (în pofida pudrei pe care mă străduisem să o arborez cu eleganță), am făcut o incursiune în toate editurile dragi mie, apoi mici popasuri la cele de domeniul ineditului personal, revenind apoi la editurile de care îmi era foarte greu să mă despart.

Am sesizat că majoritatea expozanților s-au prezentat cu cele mai noi apariții ori cu cele mai bine vândute publicații, ceea ce nu m-a încântat neapărat. Cu toate acestea, am ajuns (ca de obicei) în postura ingrată de a îmi impune o selecție – frustrantă, extrem de frustrantă – astfel încât să mă încadrez într-un buget .. de criză.

Am aflat între timp (pentru că lanțul prietenilor este lung și verigile se leagă între ele, chiar și în absența mijloacelor moderne de comunicare) că prietenul nostru ajunsese acasă și ne aștepta „la domiciliu”, fiind astfel nevoiți să scurtăm brusc periplul tentațiilor literare. Nu am plecat din Piață înainte de a găsi Căsuța de Lectură (minibiblioteca stradală amplasată de curând în centrul orașului), de a zâmbi drăgăstos cărților găzduite în rafturile de lemn și nu înainte de a saluta cu respect manifestanții anti-corporatiști care se grupau și își pregăteau „armele de luptă” pentru protestele de la ora 7. Când deja ne luam zborul, în pași tot mai puțin apăsați și în manieră tot mai zgribulită (din cauza vântului), am primit și fluturași și documentație despre ce presupune proiectul de la Roșia Montană.

Cumva, sângele meu a simțit o înfiorare plăcută la ideea asocierii culturii cu susținătorii naturii – un patrimoniu real care reprezintă tot ceea ce trebuie păstrat și ocrotit în timp: omul în mediul său, ființa luptând pentru lumea în care viețuiește prin cele mai de seamă ustensile ale sale: cuvintele și ideile.

Image Detalii tehnice :

http://www.cultura.sibiu.ro/cal_main/event/1194/

https://www.facebook.com/bookfestivalsibiu