Geamia Hunchiar

Să vizitez o moschee.

Cândva, demult, mi s-a înfiripat acest gând în minte și am știut că odată și odată o să văd o moschee. Cel puțin una. De curând am văzut un astfel de așezământ, aproximativ întâmplător (dar, doar aproximativ), pe când mă plimbam în căldura de prânz a Constanței. 

Răcoarea Geamiei Hunchiar m-a învăluit ca o binecuvântare după soarele dogoritor de la malul apei, după treptele sparte urcate vorbind și praful inhalat prin traversarea unui șantier. Curtea interioară ne-a întâmpinat cu umbră și cu afișul „Taxă de vizitare: 4 lei”. Am salutat, ne-am învârtit puțin, bucuroși că puteam respira normal, am admirat, am achitat și am intrat.

Simplitatea frumoasă a interiorului m-a surprins foarte puțin. Nu mă așteptam la ceva anume, nu îmi formasem așteptări de la bun început, însă am remarcat o elegantă geometrie a spațiului și o ghidare discretă a atenției asupra unui mozaic luminos de pe peretele frontal. Nimic prea încărcat, nimic luxos sau umilitor. Un interior detașat, plăcut dar nu copleșitor, un loc unde puteai medita în ritmul tău, unde sufletul avea suficient spațiu pentru a se balansa între gânduri, a zburda spre înalturi și a reveni către oameni. Nu m-am simțit ca un intrus, nu m-am simțit nici acasă, nu m-am simțit primită cu brațele deschise, dar nu m-am simțit respinsă .. mi-a fost pur și simplu bine.

M-am sustras dintre ceilalți în timpul explicațiilor primite de la un paznic bine-voitor și capabil de a furniza informații precise și situații statistice. Am urcat în minaret, am abordat treptele în spirală imaginându-mi gândurile pe care un muezin le-ar fi putut avea înainte de recitarea rugăciunilor sfinte. Am încercat să mă întreb în ce stare de spirit urcă un muezin acele scări. Mie mi s-a părut că mă strecor lejer prin cochilia unui melc uriaș. Mi s-a părut că parcursul îngust, întortocheat și cu iz de intimitate creează o pauză temporală și permite un context de purificare și detașare pentru cel care urmează să facă ceva anume. Pete minuscule de culoare și puncte de reper constituiau doar ferestrele mici și rare din vitraliu.

Puteam interpreta urcarea în două moduri. O corvoadă, mai ales prin repetitivitatea sa, dar și o eliberare – automatismul poate duce la umilință și frustrare, dar și la detașare și înălțare a spiritului. Am preferat să cred că ascendența către punctul de unde vorbele porneau prin eter spre oameni, spre zei, generează substratul necesar pentru un spirit calm, ostoit și optimist. Am ales să cred că cei care urcau treptele se simțeau ca mine.. mai departe de mizerie, de nefericire, de nimicnicie, de meschinării și convenționalism. Armonie. Pornisem spre Nirvana. Eram în Nirvana.

Odată ajunsă în minaret, deschiderea aproape sferică pe care am cuprins-o de la prima privire mi-a copleșit toate simțurile, m-a fermecat și m-a făcut să exclam „Ce oraș frumos a fost Constanța odată!”. Apele nesfârșite care mușcau din uscat mă vrăjeau cu albastrul lor dureros și oscilant. Cu timpul nu am mai dorit să văd. Am închis ochii și am respirat – am ascultat și am mirosit, fără să mă raportez la imagini. Am simțit culori, temperaturi; am perceput sentimente. Grabă. Plictis. Descurajare. Bătrânețe. Frustrare. Jovialitate. Iubire de îndrăgostiți. Șovăire. Teamă. Mi le-am căutat pe ale mele. Nu aveam senzații particulare. Era bine. Eram unde trebuia să fiu.

Mi-a plăcut mult acolo sus „în turn” și n-aș mai fi coborât (poate niciodată) dacă nu m-ar fi tras de mânecă soțul, dacă nu s-ar fi agitat copilul, dacă nu aș fi primit amenințări de la cei doi masculi înfometați și însetați. Amintirile unor alte vârste m-au asaltat într-o clipită. Sufletul meu se simțea iar copil, atârnând zglobiu din copacul strâmb în pădurea verde. Le-am alungat repede cu un zâmbet și am coborât lent toate treptele urcate, făcând promisiuni de băuturi cu gheață și platouri cu mâncare la prima terasă umbrită.

trepte in moschee

Advertisements
Link

Natura uimitoare si tara noastra minunata !!

Natura uimitoare si tara noastra minunata !!

http://florinavramescu.blogspot.ro/2013/09/tunelul-mai-explicit.html

Pentru ca, vorba autorului, e cazul sa ne promovam propria patrie: avem asa de multe locuri frumoase si crampeie de Paradis la cativa km distanta!!

Admirație tomnatecă

E o zi de octombrie încălzită frumos de soarele care luminează culorile toamnei și le înmoaie, le înveselește mai mult decât de obicei. Frunzele pe care le culeg de pe caldarâm sunt călduțe și parcă asprimea lor e compensată de căldura ce o rețin în fibrele istovite. Copacii foiesc arar și în depărtări se aud mieunături de pisoi mici și fragili, nechezat de cai invizibili și zumzăit de albine rătăcite, întârziate. 

Pe bănci zăresc oameni sfrijiți și încrețiți de ani, care moțăie liniștiți cu picioarele la soare, ridicând câte o sprânceană dacă sunt salutați de trecători, dar atât de departe de ceea ce-i înconjoară încât devin aproape invidioasă pe detașarea lor senină.

Pe străzi lumea e mai zâmbitoare, mai puțin grăbită și degajă o energie mai benefică față de zilele anterioare când aceleași personaje se frecau zorite de ziduri ca să te depășească mai în viteză. 

Florile sunt vizibil încurcate. Nu știu ce să mai facă sărmanele cu ultimele petale: să le scuture după cum porniseră săptămâna trecute sau să le mai răsfire o dată puternic, așa cum le dă ghes aerul de astăzi. Sunt astfel prinse în indecizie și se etalează ba vesele ba ofilite, ba mâncate de rugină, ba perfect conturate pe tulpină. Mă amuză debusolarea lor și profit de ultimele lor clipe de glorie. Sunt atât de frumoase în confuzia lor!

Revelație încântătoare

Mereu am simțit că omul, în imensitatea universului și împotriva timpului e insignifiant. Am fost convinsă că nu contăm nici cât negru sub unghie în marea ecuație a lumii.

Dar, după ce am avut ocazia să înot timp de o oră absolut singură într-o piscină frumos amenajată în Tg Mureș, m-am convins de contrariu. 59 kg care imprimă o mișcare minoră (pentru că înotam cât mai lent, mai potolit) unei cantități de peste 300 tone de apă este dovada incontestabilă a faptului că omul contează. În raportul de orice natură cu restul, omul are o influență de un fel ori de altul. Existăm activ, chiar și atunci când doar ne naștem și rămânem adăugați aparent inutil pe scoarța Terrei. Faptul că existăm are repercusiuni. Prin faptul că ne ocupăm locul în lume, dislocăm o masă, creăm o unduire a materiei, punem reverberații și replici în mișcare și… suntem brusc importanți. Cel puțin în aceeași măsură în care mărul care pică din pom și, neridicat de nimeni, influențează solul pe care a ajuns ori în care o libelulă mișcă frunza de păpuriș pe care a poposit…

Cafeaua altfel

Cafeaua este unul dintre lucrurile care mă conving de regulă de la primele ore ale dimineții că viața este frumoasă și că omenirea mai are o șansă, dacă a descoperit așa o băutură.

Dar, ritualul de savurare al cafelei este la mine însoțit și de o pasiune pentru căni. Am întotdeauna mai multe decât am nevoie și cumpăr în continuare; nu pentru că aș sparge adesea, ci pentru că nu mă pot abține din achiziționarea celor care mă atrag.

Astăzi cafeaua mea s-a aciuiat într-o cană nouă. Cea mai nouă achiziție. Aspectul aparte al acestei căni nu este neapărat faptul că e unicat (deși, orgoliul meu de scorpion jubilează și datorită acestui detaliu) ori că are un design care m-a cucerit complet (acesta fiind un uriaș adevăr exprimat din toți plămânii), ci pentru faptul că știu ale cui mâini au modelat-o, pictat-o și pregătit-o pentru mine cu drag și veselie. 

Între mine și această cană a fost dragoste la prima vedere. Nu știu dacă și cana simte la fel pentru noul ei proprietar, dar țin să-i mulțumesc în mod deosebit celei care mi-a oferit așa un obiect frumos. Andreea, felicitări pentru că știi să faci oamenii fericiți și să le aduci o lumină nouă în rutina zilelor !!!

ImageTuturor celor care doresc să vadă obiecte superbe din ceramică (și nu numai), să ofere cadouri artizanale ori să își aleagă bijuterii sub forma unor mici opere de artă concepute de o româncă minunată, le recomand site-ul de prezentare www.GloryBox.ro !

Cana mea se regăsește și pe blogul creatoarei, fapt pentru care mândria mi s-a dublat subit : http://www.glorybox.ro/2013/09/24/update-ceramica-ce-a-fost-si-ce-mai-este/

 

Dialogul amânat

Când am ieșit din casă am găsit pe trepte cămașa de noapte cadrilată. Era scoasă din culcușul pisicilor. Adusă ca o ofrandă. Ca un semn. Târâtă, rece și murdară, era reală, palpabilă și .. acolo.

Am înlocuit haina din culcușul blănoșilor cu un tricou de-al soțului meu. Dintr-un motiv ori altul, simt nevoia de a le lăsa mereu un obiect vestimentar care a fost al nostru. Nu știu dacă ne aduce mai aproape ori dacă se transmite ceva de la om la animal, însă nu mă pot dezobișnui de acest gest.

Apoi m-am plimbat prin curte. Am zâmbit. Am strigat. Am ademenit. Motanul nu era nicăieri. Nici pisica, de altfel. Probabil nu avea chef în această noapte cu lună plină de un dialog tipizat. Probabil a ales să-și ducă iubita într-un colț frumos luminat. Poate a dorit să fie singur în gândurile lui. Poate a vrut să-mi demonstreze că e alegerea lui să povestim și nu a mea. Poate și-a amintit brusc de o întâlnire importantă cu une dintre felinele din apropiere. 

Am apreciat însă acel mesaj. Al hainei. Al atenției. Al respectului.

A știut. A ales. A confirmat. A îmbunat. A conciliat. A fost generos.

Și pentru asta consider că merită încă 8 vieți.

Image

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg