Dând iama prin cuvinte

Profesorii de limbi străine, dacă nu sunt anoști și slab pregătiți, sunt cele mai spectaculoase personaje ale unei instituții de învățământ.

Ei pășesc în mai multe universuri și vin cu povești multiple pe care le pot descrie în extrem de multe feluri, pot găsi zeci de sinonime și pot asimila o lume alteia, pot înscrie noi universuri pornind de la un singur cuvânt.

În momentul în care profesoara ta de limba franceză se plimbă mereu rigidă prin sala de curs și are aproape întotdeauna o eșarfă aruncată aparent în fugă dar în realitate bine studiat și atent echilibrată pe un umăr (spre deosebire de fularele înfășurate în jurul gâtului ca orice pui de găină zgribulit de bătaia vântului), asociezi toate franțuzoaicele cu acest mod de purtare a propriei persoane prin societate: cu aparența unei lejerități înnăscute, se cultivă o imagine impecabilă, accesorizată la mare artă și pus în valoare de un mers semeț, de o postură corectă și demnă.

Dacă profesorul de studii irlandeze poartă niște pulovere de lână roase pe la colțuri, fără o altă haină de corp și are mereu pantalonii agățați de lanțul bicicletei, respectiv cu tivul mânjit de ulei și cu țesătura suferindă, vei considera mereu că irlandezii sunt niște oameni ce nu pun preț pe îmbrăcăminte dar care, cu picioarele încolăcite sub ei, șezând pe cursuri prin holurile facultății, sunt dornici oricând de o discuție cu oricine. 

Dacă profa de engleză alternează ținute extrem de elegante cu cele lejere, chiar sport și oscilează de la teniși roșii la rochițe de seară în miezul zilei, vei considera mereu că Marea Britanie și America sunt locurile unde omul se poate simți cel mai simplu în largul său fiindcă în funcție de starea de spirit și de evenimentele zilei, își poate contura o imagine și o ținută inconsecventă – adică aidoma emoționalului uman, care suferă atâtea scurt-circuitări într-o zi încât îi e greu să parcurgă stările de peste zi pentru a le sintetiza într-un singur, ultim gând.

Profesorii de limbi străine sunt magicieni ce privesc mai multe lumi odată și înțeleg mai multe mentalități, sunt un soi de antropologi ce-și bazează analizele pe cuvinte.

Ei suprapun mitologii, convoacă oricând un proverb care să le sprijine teoriile și au oricând diverse națiuni care să le susțină concluziile. Profesorii de limbi străine au în buzunare chei invizibile cu care pătrund în Narnii nebănuite – ei au acces la alte dimensiuni ale omenirii. Pot gândi într-o altă limbă decât cea maternă, se pot dedubla, pot crea și pot facilita moduri de a aduce mai aproape culturi diferite. Ei ajută la filtrarea necunoscutului. Ei înțeleg altfel lumea, mai complex, multi-lingvistic și astfel devin SUPRAoameni fiindcă prin cuvinte îți desenează pe foaia albă a auzului o altă zonă a Pământului.

ImageImage source : http://goo.gl/N7y94V

 

Advertisements

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg