Simboluri ale optimismului

– Știi ce-am observat?

– Mmm?

– Când plouă doar oamenii își schimbă dispoziția. Florile rămân la fel de colorate, nuanțele la fel de intense, nu le spală apa așa cum se estompează sufletele sub ploaie.

– Da.. florile. Dragele de ele. Te ajută să rămâi optimist.

– Da, plăpânde așa, în bătaia vântului, sunt atât de puternice. Mă sperie.

– Îți e frică de flori?

– De flori și spectre.

Advertisements

Absența

E casa goală, e o liniște nouă, epuizantă. Sunetele din afară intră după cum poftesc pe ferestrele deschise, dar nu ajută la alinare. Aud cum ticăie ceasul de mână – mai tare decât cel de pe perete, enervant, mărunt și insuficient de repede. 

Am spălat vase, am făcut mâncare, am spălat și întins haine, am aspirat, am montat un cort, am organizat jucării în cutii cu și fără capac, am verificat des ceasurile din casă, telefonul din priză, am mutat de 3 ori vazele cu flori din sufragerie, am hrănit de două ori pisica, am povetsit cu iepurașul pitic, am stins și am aprins televizorul, am băut cafea, scurtă și tare…

Gândurile amuțesc rar, în clipe mici, pe măsură ce se apropie ora 1, se îngrămădesc mai nebune, mai sonore în mintea mea și îmi acaparează atenția. Le scriu agitat, cu ochii pe ceas, le notez într-un jurnal pe care (încă) nu m-am lămurit de ce îl țin, număr minutele, pregătesc o jucărie de pluș și o sticlă cu lapte și …

… pornesc în sfârșit să-mi recuperez copilul de la grădiniță. 

Doamne, greu a trecut această (a doua*) primă zi!!

 

———–

* Fiul meu a început grădinița în 6 ianuarie, dar după doar 3 zile s-a îmbolnăvit și de atunci a rămas acasă, în grija mea. Eu, ca o mamă iubitoare, am preluat toate versiunile de boală pe care le-a dezvoltat copilul și am suferit în rând cu el, în forme mai grave, cu complicații simpatice in stilul adulților care se îmbolnăvesc rar.. După o perioadă de tratament cu imunizante, astăzi, 3 martie, am reluat grădinița. Să fie fără aventuri într-ale sănătății!!

ImageImage source : http://goo.gl/T6G5CH

 

Admirație tomnatecă

E o zi de octombrie încălzită frumos de soarele care luminează culorile toamnei și le înmoaie, le înveselește mai mult decât de obicei. Frunzele pe care le culeg de pe caldarâm sunt călduțe și parcă asprimea lor e compensată de căldura ce o rețin în fibrele istovite. Copacii foiesc arar și în depărtări se aud mieunături de pisoi mici și fragili, nechezat de cai invizibili și zumzăit de albine rătăcite, întârziate. 

Pe bănci zăresc oameni sfrijiți și încrețiți de ani, care moțăie liniștiți cu picioarele la soare, ridicând câte o sprânceană dacă sunt salutați de trecători, dar atât de departe de ceea ce-i înconjoară încât devin aproape invidioasă pe detașarea lor senină.

Pe străzi lumea e mai zâmbitoare, mai puțin grăbită și degajă o energie mai benefică față de zilele anterioare când aceleași personaje se frecau zorite de ziduri ca să te depășească mai în viteză. 

Florile sunt vizibil încurcate. Nu știu ce să mai facă sărmanele cu ultimele petale: să le scuture după cum porniseră săptămâna trecute sau să le mai răsfire o dată puternic, așa cum le dă ghes aerul de astăzi. Sunt astfel prinse în indecizie și se etalează ba vesele ba ofilite, ba mâncate de rugină, ba perfect conturate pe tulpină. Mă amuză debusolarea lor și profit de ultimele lor clipe de glorie. Sunt atât de frumoase în confuzia lor!

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg

 

Timiditatea naturii

Sunt multe tufe puternice de trandafiri pe drumul pe care îl parcurg zilnic. Tufe înalte, cu flori multe, cu boboci ce promit încă un rând de inflorescențe vesele înainte de prima zăpadă. Am început să le privesc cu ochi de îndrăgostit, nu doar să mă bucur pasiv de existența lor. Am observat de la o zi la alta cum le afectează soarele și ploile, care flori se scurtură primele și cum se ofilesc unele flori abia deschie, cu tristețe că nu au putut să-și atingă maximul de splendoare.

M-am uitat și astăzi la trandafirii galbeni, roz și albi: florile sunt rușinoase. Avea dreptate micul prinț. Sunt vanitoase și dure, dar sunt rușinoase. Toate crenguțele crescute anul acesta, toate frunzele apărute în această vară au o tentă de roșu. Sunt timide și se rușinează cât sunt foarte tinere, imediat după ce se desfac din tulpini, după ce frunzele își dezlipesc foile unele de altele și se descrețesc către soare. Vlăstarii anului 2013 sunt încă ruginii și numai la anul vor avea suficient de mult curaj încât să se alinieze verzi și fermi în continuarea trupului din care au crescut. Îmi sunt mai dragi trandafirii acum.

ImageImage source :

http://images2.layoutsparks.com/1/171450/fragile-lovely-rose-flower-31000.jpg