Scală de evaluare

Măsura vieții mele este dimensiunea mâinii fiului meu care, pe măsură ce crește, mă strânge mai rar dar mai puternic atunci când pășește nesigur peste un obstacol.

handhand

 

Image source : http://goo.gl/GZhtd8

Advertisements

Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM

Din viața frustra(n)tă a omului antisocial

Recunosc din capul locului că nu mă interesează interacțiunea cu vecinii. Am prieteni și familie și sunt perfect satisfăcută cu viața mea socială, indiferent cât de precară ori anostă pare. Nu îmi caut prieteni noi atunci când mă plimb pe stradă. Nu înțeleg oamenii care sunt nu doar dispuși, ci doritori, să-și dezvăluie trei sferturi din detaliile personale în timp ce achită un ramburs ori stau la coadă la bilete de teatru. Nu înțeleg rațiunea din spatele acelui surplus de informații pe care îl primesc de la un părinte oarecare într-un spațiu de joacă după ce am salutat. Nu înțeleg necunoscuții care opresc oamenii în drum ori pe scări pentru a pune întrebări unui copil ce poate fi surd, având în vedere că nu știu nimic despre acel personaj.. Sunt multe aspecte pe care nu le înțeleg și am început cu paranteza tocmai pentru a spune răspicat acest fapt.

Situația 1

Dimineața, ora 8:30

Ies din curte, alături de soțul meu, ținându-mi copilul de mână. Băiatul e tentat s-o ia la goană către mașină, pentru că o vede parcată în lungul stărzii. Se răzgândește și mă trage de mână să ocolim două doamne aflate aproximativ pe trotoar în discuții lente.

– Bună ziua, spun eu către vecinele cu pricina.

– Ce faci, ești fericit că te duci la grădiniță? Uite-l cum aleargă!

(Nu, mă gândesc eu, e fericit că va fi plimbat cu mașina. Nu merge la grădiniță, merge la pediatru fiindcă e bolnav și are febră de două zile. Îmi dau seama că detaliile reale ale poveștii nu interesează pe nimeni și că nu ar avea nici o utilitate reală pentru nimeni și, în locul unui răspuns, zâmbesc larg.)

Situația 2

Amiază, ora 12:05

Parcăm mașina și, cu mâinile încărcate de bagaje și plăsuțe albe cu simboluri verzi specifice farmaciilor, ne rostogolim spre casă. Copilul o ia la picior, ajungând în timp record în dreptul porții, unde începe să bubuie cu pumnii în tabla ruginită.

În dreapta reperăm familia vecină, care lucrează terenul grădinii vaste.

– Bună ziua!, pronunț eu.

– Te-a adus mama mai repede acasă de la grădiniță. Alții stau până la 2 în fiecare zi. Și ăia care n-au nici așa noroc, până încolo la 5 după-masa. Da tu ești răsfățat că ești frumos.

(N-am fost la nici o grădiniță astăzi, procesează creierul meu replica reflexă. Suntem plecați de ieri din localitate. Oare copiii frumoși sunt răsfățați? mă trezesc eu întrebându-mă în timp ce parcurg distanța de la mașină la casă. Și dacă cineva spune Ce copil cuminte! înseamnă că e urât și e singurul compliment pe care l-a putut scorni?!)

Mă întreb eu acum, când locuiesc de aproape 2 ani în aceeași casă, de ce mai insistă oamenii cu iscoada verbală atunci când nu au primit niciodată răspunsuri de încurajare, când am limitat întotdeauna conversațiile la minimul logic și civilizat. Mă întreb cât de adânc și-ar fi vârât bocancii în viața noastră dacă aș fi fost mai puțin sălbatică și aș fi continuat dialogurile la care am fost mai mult ori mai puțin subtil provocată.

Dacă tot ești curios, dacă tot nu încapi de cel de alături, de ce fantazezi un dialog cu un copil de 2 ani jumătate care te ocolește când te vede? Care nu a demonstrat vreodată că ascultă ce îi spui? Iar dacă eu nu fac parte dintre părinții care răspund la întrebările pe care alții le adreseaza copilului, de ce nu mă întrebi pe mine? Știu că în general părinții abia așteaptă să răspundă în locul odraslelor, dar dacă eu nu mă substitui fiului meu, de ce continui?

Situația 3

Coborâm treptele interioare ale unei policlinici private. Într-un spațiu deja îngust, o doamnă în halat alb, scrobit, ținând în mână un pahar cu cafea și un pix se oprește aproape de noi și îl trage de mânecă pe băiatul nostru.

– Ce faaaaaaaci? Ai fost la tanti doctor? Daaa?

Copilul se uită mirat în sus și își trage mâna pe lângă corp.

– Da văd că ai fost cuminte, n-ai plâns deloc dacă ai primit și bombonică. Lasă că te face bine tanti doctor.

Toate aceste propoziții au fost spuse rapid și hotărât. Nu am considerat că e necesară vreo intervenție. Dar, dacă tot vrei să te afli în treabă anapoda cu persoane pe care nu le cunoști și care nu-ți solicită vreo clipă din timpul tău, de ce să tratezi copilul ca pe un retardat? De ce tanti doctor și nu doamna doctor? De unde știi că e bolnav? Poate am trecut pe acolo să urăm cuiva La mulți ani. De ce pui mâna pe un alt om, indiferent de dimensiuni și stare de sănătate, atâta timp cât nu există o nevoie imperioasă pentru așa un gest ?! De ce să blochezi trecerea oamenilor pentru că ți s-a năzărit să te asculți vorbind? Încuie-te în cabinet și povestește în oglindă cât dorești dacă plictisul a ajuns la limita superioară!

Probabil că nici eu nu sunt normală, dar nici oamenii nu sunt tocmai întregi!

Absența

E casa goală, e o liniște nouă, epuizantă. Sunetele din afară intră după cum poftesc pe ferestrele deschise, dar nu ajută la alinare. Aud cum ticăie ceasul de mână – mai tare decât cel de pe perete, enervant, mărunt și insuficient de repede. 

Am spălat vase, am făcut mâncare, am spălat și întins haine, am aspirat, am montat un cort, am organizat jucării în cutii cu și fără capac, am verificat des ceasurile din casă, telefonul din priză, am mutat de 3 ori vazele cu flori din sufragerie, am hrănit de două ori pisica, am povetsit cu iepurașul pitic, am stins și am aprins televizorul, am băut cafea, scurtă și tare…

Gândurile amuțesc rar, în clipe mici, pe măsură ce se apropie ora 1, se îngrămădesc mai nebune, mai sonore în mintea mea și îmi acaparează atenția. Le scriu agitat, cu ochii pe ceas, le notez într-un jurnal pe care (încă) nu m-am lămurit de ce îl țin, număr minutele, pregătesc o jucărie de pluș și o sticlă cu lapte și …

… pornesc în sfârșit să-mi recuperez copilul de la grădiniță. 

Doamne, greu a trecut această (a doua*) primă zi!!

 

———–

* Fiul meu a început grădinița în 6 ianuarie, dar după doar 3 zile s-a îmbolnăvit și de atunci a rămas acasă, în grija mea. Eu, ca o mamă iubitoare, am preluat toate versiunile de boală pe care le-a dezvoltat copilul și am suferit în rând cu el, în forme mai grave, cu complicații simpatice in stilul adulților care se îmbolnăvesc rar.. După o perioadă de tratament cu imunizante, astăzi, 3 martie, am reluat grădinița. Să fie fără aventuri într-ale sănătății!!

ImageImage source : http://goo.gl/T6G5CH

 

Un decembrie inconsecvent (2013)

E foarte ciudat ca după prima zăpadă a finalului de an să urmeze o zi cu ploi.

E și mai ciudat, însă, ca acastă a doua zi să aducă un comportament completamente diferit al copilului pe care îl cunoști mai bine decât pe Tatăl Nostru ori decât propriul chip. Străzile păstrau urme de zăpadă, semnele discrete și pure ale ninsorii de ieri. Copilul a refuzat să iasă la plimbare dimineața. Orele au curs greu, lent, dar pe fondul urzelilor de mamă.

După-masa, când mai era încă soare afară, am anunțat copilul că trebuie să mergem la magazinul din colțul străzii ca să luăm pâine, lapte și mâncare pentru motan. Nu a fost extraordinar de entuziasmat de ideea comisionului, dar strada principală spre care dau geamurile camerei de zi era doar udă. Dușmanul alb, diavolul înghețat dispăruse. A acceptat blajin îmbrăcatul gros și multi-stratificat și a pășit pe treptele din curte.

În curtea noastră erau încă porțiuni cu zăpadă, inclusiv un morman modest pe care sperasem să-l transform în om de zăpadă. A dat câteva târcoale, s-a uitat, m-a chestionat din priviri, a icnit de două ori, a zâmbit și a pornit iar să se învârtă. Atent să nu calce pe demonul rece, a împuns zăpada rând pe rând cu toate instrumentele de tortură pe care le-a identificat în apropiere: lopățică de plastic, coadă de mătură, excavator, tricicletă, pisică, greblă, crenguță și lopată de zăpadă. Pisica a fost singura care s-a opus contactului cu ciudățenia de sezon, scuturându-se ferm și revoltată de fulgii agățați de blana-i deasă. După îndelungi experimente asupra agregatului alb, a purces la mutarea acestuia în scocul de unde curgea apă într-un mic șuvoi cristalin. Probabil în urma explicațiilor mele despre apă și zăpadă, concluzia a fost că trebuie să stea împreună, nu doar să fie asociate.

Obosit de istovitoarea activitate a mutatului de zăpadă dintr-un loc în altul, mi-a cerut să-i dau în mână niște zăpadă. Așa, brusc și dintr-o dată, imperios și hotărât. Am făcut o serie de mici bulgări și i-am lăsat aproape de el, curioasă dacă își va face curaj să-i atingă. Ca și când era pasiunea lui dintotdeauna, fiul meu a prins în mână bulgăre după bulgăre și i-a aruncat fericit în zidul vecinilor, studiind clipe bune și urmele de zăpadă prinsă de suprafața tencuită.

I-am amintit că plecasem după pâine și Cola (da, semnele de senilitate dau de multicel!) și l-am îmbiat afară din curte, către magazin. Un drum cotit din principală pe care de obicei îl parcurgem în 3 minute – maxim 6 minute frumoase cu oprire la câinele zis Pufi / Pufosul al unor vecini -, a devenit o aventură montană de trei sferturi de ceas. Înarmant cu excavatorul lipit cu bandă adezivă încă din vară, băiatul-prieten-cu-zăpada a muncit asupra fiecărui petic de zăpadă întâlnit în cale, a ocolit gheața de pe șosea, a vârât zăpadă prin gardul vecinului Mircea, a povestit cu piticii de ciment cu zăpadă pe bocanci, a culeg frunze uscate și crenguțe și le-a afundat în zăpada disponibilă.

Am studiat îndeaproape copilul. Nu știu ce i s-a întâmplat peste noapte. Nu înțeleg cum a devenit prieten cu zăpada care cu o zi în urmă era demonică. Nu știu ce a visat sau ce influență au avut episoadele cu zăpadă din Masha i Medved, dar mă bucur să descopăr un crai al zăpezii, care în continuare pășește grijuliu și rezervat pe suprafețele scârțâitoare și reci. L-am învățat însă cum să tropăie din picioare când sesizează alarmat zăpadă pe vărful ghetelor și dansul acesta de iarnă se pare că l-a fremecat iremediabil.

Miracolul s-a produs, fiul meu se joacă în zăpadă. Nu numai că nu mai plânge la vederea ei, ci îi este chiar simpatică. Unele mistere sunt cu drag acceptate ca mistere!

Dimineață de decembrie în consternare

E iarnă.

Și nu pentru că văd brazi împodobiți, străzi îngreunate de beculețe multicolore, nu pentru că simt miros de vin fiert, scorțișoară sau turtă dulce. E iarnă adevărată, cu strat de zăpadă, cu ninsoare deasă și cu acoperișuri și mașini albite peste noapte. E iarnă pentru că aud scârțâituri sub bocanci atunci când înaintez pe drum și pentru că văd părinți trăgând copii gălăgioși pe sănii, adolescenți care chiuie alunecând pe urme de roți și câini care sar și se rostogolesc în valurile de nea pufoasă.

Așadar, ce face un om duminică dimineața, la ora 10, iarna, după ce și-a băut cafeaua fierbinte și aromată? Se uită pe geam, vede că ninge cum n-a mai nins de un an de zile și decide că toată familia iese din casă. Ne împachetăm, noi adulții, precum cepele din cămară, haine peste haine, șosete peste ciorapi, ghete extrase cu greu din dulapuri întunecate. Pregătim mănuși, căciuli și un aparat foto în ghiozdan, ca să imortalizăm bucuria de copil în prima zăpadă adevărată a iernii lui 2013. Înghesuim apoi copilul în la fel de multe haine-peste-haine, îl îndesăm într-un combinezon de ski, explicându-i pe parcursul operațiunilor despre zăpadă, despre sanie, despre ce vom face și cum va fi afară… Povestim și îmbrăcăm, acoperim toate părțile corpului mic până rămân la vedere doar un nas, niște obraji și jumătăți de ochi curioși.

Tatăl copilului introduce în peisajul mental o supoziție inedită: dacă nu-și amintește sania din anul trecut și îi e frică să se urce în sanie copilului de 2 ani?! Ca să nu avem surprize, încep să-i fac prezentarea saniei ca și cum aș vinde vapoare unui tehnician McLaren-Mercedes: mizând pe pasiunea lui pentru mașini. Îi spun că sania este un tip de mașină fără motor, cu tălpi în loc de roți, care nu pornește singură, dar pe care o trage tata.. ce mai!.. o întreagă comoară de mașină care nu e mașină! Pomenesc de snowmobile, îi amintesc de desenele animate în care apar bulgări de zăpadă, sănii, căciuli, cazemate și alte minunății albe și reci, sperând că astfel copilul este pe deplin pregătit pentru iarna de după geam și ușă. Copilul își studiază calm părinții care îmbracă și sania în pături și ne urmează refractar spre ușă.

Ne prefacem că nu am înțeles protestele lui din timpul ambalării în haine groase, când ne explica ferm și senin nu zăpadă, și îl conducem pas cu pas pe cele trei trepte până în curtea ninsă. Face pași mărunți, după ce stă cu piciorul suspendat în aer secunde întregi, nu vrea să atingă zăpada sau să fie atins de ciudata pulbere, nici pe haine, nici pe ghete. Îi arătăm că sub zăpadă este același biscuite de ciment dintotdeauna și că nu s-a schimbat nimic de fapt. Vrea în sanie. Ne bucurăm, răsuflăm ușurați și pornim. Râde când ia puțină viteză, povestim, zâmbim fulgilor și oamenilor și avansăm fără traseu prestabilit.

Salutăm frin fulare consătenii care își mătură trotoarele și bombănim – aparte către scenă – împotriva matinalei lor hărnicii care ne împinge pe noi în șosea, sania neavând suficient de multă zăpadă sub tălpi pentru a putea luneca ușor. Alegem o zonă necirculată, un fel de parcare dezafectată și provocăm copilul la joacă, la bulgăreală, la construitul unui om de zăpadă. Oroare!! Suntem siderați în fața unui refuz inamovibil de a atinge zăpada, de a face măcar un pas,  de a participa în jocul nostru, de a se lăsa inspirați de copiii care se aleargă și se bulgăresc la câteva zeci de metri de noi. Nu își părăsește reduta: se înfige lângă sanie, acolo unde l-am debarcat, începe să plângă din ce în ce mai convins că omătul e personificarea satanei, menite să-i distrugă lui existența, cu o prezență copleșitoare, de neînțeles și imposibil de combătut. Reluăm discursul despre apă și îngheț, despre Masha care se bulgărește cu Mishka și cu pinguinul de la Pol, despre cazemată și mingi de nea, despre oameni de zăpadă și distracție, despre lunecuș.. Nimic, nimic din toate vorbele noastre încântate nu permează scutul de obiecții copilărești, care curg în șiroaie pe obrajii micuți. Din ce în ce mai exasperați de reticența copilului „care nu ne seamănă deloc în relația cu zăpada”, așezăm flăcăul gingaș înapoi pe sanie, curățăm fulgii care i-au atins bombeul și mănușile și ne hotărâm din priviri să-l tratăm ca pe un spectator. Cheful vine mâncând, pofta vine mirosind… Abureli în miez de iarnă. Nimic mai fals decât aceste stereotipii! Ne continuăm munca la omul de zăpadă, ne bulgărim, sincer veseli și gălăgioși, țopăim, încercăm să-i adresăm și lui câte o remarcă, povestim încontinuu și transpirăm sub cojoace, frustrați de reiterarea experienței negative de pe litoral. Cred că avem singurul copil din țară care refuză să pășească pe nisip, pe plajă sau pe aleile nepietruite de la malul mării. Ne amintim triști cât de dificil a trecut săptămâna de dimineți de iulie în care ne-am chinuit să ne punem toată înclinarea noastră spre psihologie în sprijinul persuadării copilului că nu i se topesc tălpile la atingerea nisipului, că nu îi pică mâinile dacă îi curg printre degete fire de nisip și că toată lumea de pe plajă e la fel de golașă ca și el dar totuși avansează pe malul apei. Nici încălțat nu a fost dispus să calce pe altceva decât pe prosoape, pături, saltele, podețe de lemn ori margini faianțate de piscine.

Se pare că nisipul de pe litoral (nu și cel din spațiile de joacă!!) și zăpada fac parte dintr-un ciudat instrumentar al torturii, apanaj al răului și elemente ale periculosului. Copilul nostru este unul deosebit, cu personalitate. Că dacă nu poți să-l convingi de contrariu, începi să te lauzi că este așa cum este, nu? Ne asumăm noua provocare în calitate de părinți: obișnuirea fiului nostru cu zăpada, cu experiența iernii, cu găsirea bucuriei autentice a sufletului de copil în mijlocul nămeților. Ne încurajează un singur aspect în sisifica atribuțiune: trecutul. În cei doi ani care au trecut, băiatul nostru a mai pus mâna și piciorul în zăpadă, a mai râs între fulgi, a pus palma în zăpada de pe garduri și a atacat cei mai înalți nămeți într-o salopetă galbenă pe care un arici gri tivit pe pantalon îl susținea în escaladarea munților de zăpadă stivuiți în colț de stradă.

Mă uit pe geam în continuare, la a doua cafea, după a doua tura de lopătat zăpada din curte și de pe trotoar, privesc miliardele de fulgi care curg către pământ și îmi doresc să-mi văd cât mai repede copilul fericit că iese afară în zăpadă, aruncând cu bulgări în copaci și călcând pe urmele mici ale unei pisici…

11057350-little-kid-making-a-snowman

 

Image source : http://goo.gl/D729j9

Descoperirea zilei

nepasareÎnainte de a avea un copil, mă puteam pierde cu orele cu zilele în.. mine. În visare, în plimbare, în cărți, în reverii sau chefuri „cu gașca”, în excursii cu sau fără scop, în acțiuni cu sau fără câștig. O pot face și acum – câteodată, nu neapărat când îmi doresc, ci atunci când se poate – dar nu mai persistă nici măcar o clipă starea aceea de nepăsare față de restul, față de ceilalți, față de mâine sau de ieri. Acum există în permanență un fundal ce nu-mi permite o lipsă ori o absență completă, o detașare reală. Îmi e dor uneori de nepăsare, însă nu apuc prea des să o simt din pricina responsabilității constante, a incapacității de a reitera emoțional ceea ce a fost odată.