Puterea amintirilor din copilărie

Era pe vremea când nu auzisem de Halloween. Nici eu, nici bunicul meu. Eram „la țară”, încă în vacanța de vară. Era septembrie și din grădină ne alegeam cei mai mari ori mai strâmbi bostani. Totdeauna când rămâneam doar noi doi în curte. Fiecare alegea câte unul, apoi povesteam ce fel de mutră trebuie să aibă dovleacul. Bunicul își scotea briceagul (pe care crestase singur „V. ȚUCULESCU” pe el cu o pilă ruginită, deoarece nu auzisem încă nici despre personalizatul obiectelor la comandă) și petreceam două ore împreună muncind asupra dovlecilor. Eu nu aveam voie să sculptez, dar puteam influența tăietura începută, negociam totul și la final mi se părea superb, indiferent de imaginea mea mentală incorect transmisă. Pentru că sufeream că nu am și eu voie să căsăpesc bostanii, am primit un briceag al meu. Îl am și acum, îl țin într-un sertar ca să nu se piardă. Este vechi, feminin, un fel de crem cu ramuri desenate și are o lamă îngustă încât pare alungit intenționat. Nu taie foarte bine. Dar oricum, l-am primit sub imperiul poruncii că nu am voie să-l folosesc. Când ești copil, nu contează că ți se dă un obiect pe care nu ai voie să-l folosești. Contează faptul că ai primit ceva ce aparține unei lumi din care nu faci parte. Că ai o bucată a ta și numai a ta din viitorul pe care-l visezi. Nu conta că nu aveam voie să-l deschid și să mă uit la lamă. Conta că e al meu pentru totdeauna și că aveam voie să-l țin în buzunar. Comoară netransferabilă la purtător, posesor exclusiv și indubitabil. Și eu știam, și bunicul meu știa că o să treacă anii și că de la un moment dat briceagul va putea fi folosit în voie, dar nu am discutat asupra momentului care permitea utilizarea. Avea zero importanță și pentru mine și pentru bunicul meu.

Când dovlecii erau gata noi ne lăudam reciproc pentru talent și idei, iar apoi porneam între oameni să ne laude și alții. Conținutul de dovleac ce strălucea pe pantalonii noștri nu ne răpea deloc din înfumurarea noastră de maești sculptori de bostan. Făceam rost de lumânări din acelea aduse de bunica acasă duminica de la biserică, parastase ori pomeni și ne luminam operele, așteptând apusul ca să ne admirăm dovlecii știrbi în toată splendoarea lor.

Eram fericiți și guralivi și nu ne păsa de schimbarea anotimpurilor, de singurătate și îmbătrânire, nu știam că există un Halloween comercial pe care națiunea noastră urma să-l înfieze ca pe un prunc ce-a supt la sânul tradiției și istoriei, nu ne păsa de ziua de mâine, de pensionari ori de orfani. În lumea noastră totul se reducea la o legumă mutilată „artistic” și la euforia pe care orice creație a mâinilor proprii o dă oricui se încumetă să facă ceva.

Retrospectiv… Îmi dau seama că poate bunicul meu în cuget și simțire suprapunea mult mai mult decât ceea ce vedeam eu, însă prefer să-i păstrez imaginea intactă și perfectă în virtutea amintirii propriei copilării și să consider că atunci când scobeam dovleci era relamente fericit și împăcat cu lumea.

SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1

Image source : http://www.happyclippings.com/wp-content/uploads/2011/09/SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1.png

Advertisements

Cele de nespus

Fiecare om face cunoștință cu moartea.

Sunt de părere însă că primul contact ar trebui să fie  ..

.. în legătură cu o persoană suficient de apropiată, dar nu prea apropiată (să nu își vadă copilul de gimnaziu părintele murind ori sora adolescentă etc.)

.. un om și nu un animal îndrăgit (parcă nu e corect să vezi întâi cum moare un animal până nu ști cum poate muri seamănul tău, omul)

.. la o vârstă la care îți poți înțelege deplin suferința, circumstanțele și gândurile confuze

.. lipsit de forma spectacolului și de tragedia chinului

.. în absența violenței și a bruscheții

.. însoțit de un ceva care poate atenua golul ce se formează după acea ultimă clipă împărtășită între cel viu și cel aproape mort

 

Eu am considerat întotdeauna că varianta prin care am făcut cunoștință cu moartea (up close and personal) a fost una dintre cele mai suportabile. Un om cult și inteligent care a simțit că urma să plece dintre noi, fratele meu de cruce, nu a suferit atât încât să devină un chin susținut, nu a îndurat mai multă umilință decât doza necesară pentru a mă lămuri că moartea în sine nu are nimic elegant ori înălțător, a avut parte de o înmormântare atipică, de o cruce pe gustul meu deși nu a fost aleasă de mine și a lăsat un gol și o tristețe atât de nemângâiate de-a lungul vieții mele încât totul pare rezultatul unui plan bine gândit și perfect sincronizat. Nu am uitat, atunci, în acele prime 40 zile să-i mulțumesc pentru că el a fost cel dintâi din familia mea care să-mi dezvăluie amărăciunea finalului și nu am uitat să mulțumesc acelui zeu care le orânduiește pe toate că a avut îngăduință să aștepte cu tragedia aceasta până să am vârsta optimă și oamenii adecvați în jurul meu.

ImageImage source : http://goo.gl/Dqgyn9

 

În peșteră

Înaintam greu. Lent. Ud. Rece. Întunecat. Mi se părea că aud scrâșnete și chițăituri. Încercam să nu vizualizez mental rozătoarele și târâtoarele care, cel mai probabil, populau peștera în care mă târam aproape de o oră.

Cel mai mult îmi displăcea să ating cu palmele pereții jilavi și pietrele alunecoase, atunci când trebuia să identific direcția de urmat. Mă rugam să nu se defecteze lanterna chinezească de pe frunte, mă rugam să nu se termine bateriile înainte de a izbuti să ies la suprafață.

Mă întrebam deja de ce insistasem să parcurg singură caverna ce nu reținea vreo semnificație aparte pentru mine, ce nu își deslușea vreo istorie spectaculoasă și ce nu promitea vreun mare triumf final. Mă gândeam că din cei 21 de participanți la excursie doar eu alesesem să vizitez această peșteră, în timp ce toți cei 20 rămași preferaseră un grătar lângă cabană. Sperasem să fac vreo fotografie deosebită? Sperasem să aud o voce tămăduitoare? Sperasem să cresc în ochii cuiva pentru demonstrația de curaj și îndârjire? Nădăjduisem la un catharsis? La o epifanie? Căutam oare ceva fără a-mi da seama ce anume caut? Cu siguranță nu pentru comori ascunse intrasem în peșteră și nici pentru salvarea sufletului. Și atunci, totuși, de ce?

Îmi displăcea să respir. Umezeala din aer și mirosul îmi aminteau de cadavre, de oase, de rocă, de moarte, de adâncuri și temeri, de vise deșarte. M-am oprit. Poate trebuia să mă opresc, să stau, să aștept pentru ca acel ceva misterios ce mă chemase înauntru să se facă simțit. Am stat. Am așteptat. Am închis ochii. I-am deschis. M-am jucat cu degetele într-un ochi de apă. Am șoptit. Am urlat. M-am uitat. În sus, la stânga, la dreapta. Devenise înspăimântător. Dacă nimic nu se întâmplă și starea mea de spirit devenea din ce în ce mai apăsătoare, m-am decis să continui. Ce sens avea să mă supun singură unor neplăceri aducătoare de nimic? 

Peștera începea să se îngusteze. Drumul era mai șerpuit și mai frânt. Mă apropiam de ieșire. Nu văzusem nici un liliac, nici un șobolan, nici un craniu. Totul fusese pur și simplu un drum rece și întunecos prin măruntaiele pământului. Întrezăream lumina de deasupra pământului și un fel de nor de aburi umezi, gri și grei. Am ieșit rupându-mi buzunarul hainei într-un drug de fier pe care nu l-am observat. M-am îndepărtat câțiva pași.

M-am așezat pe un petic de iarbă și m-am uitat la soare. Era dureros. Dar cald, plăcut. Înțepător pentru ochi, îmblânzitor pentru mușchi. M-am întins. Am stat pe burta. Am stins lanterna. M-am reașezat în lotus și am zâmbit. Pentru sentimentul de după. Pentru asta plecasem. Singură într-un fel de pădure, singură în verdeață, regăsind plăcerea de a fi, simplu, independent. Bucuria de a putea privi în jur. În orice direcție. Perspectiva. Orizontul. Promisiunea viețuirii în afara limitărilor, în afara a ceva ce să te conțină și să te ghideze neînduplecat.