Printre gândurile secrete ale mamelor nebune

Ieșind din curte împingând căruciorul în care urma să-mi plasez copilul după ce îl recuperam de la grădiniță, sesizez că bate un vânt puternic. 

Bine că mi-am luat geaca. Dar, cum e așa înnorat acum?! Până acum 15 minute era soare, cald, frumos… Ah, mi-au plecat toate cele 4 șuvițe din agrafe și n-am reușit nici măcar să închid poarta cu cheia încă. Groaznic.

Ajungând la colțul străzii verific telefonul – nu am plecat nici prea devreme nici prea târziu de acasă.

Ce vânt enervant. Clar că pe așa vreme capricioasă nu au scos copiii în curte la joacă, pot s-o iau pe strada cu trecerea de pietoni și apoi paralel cu spațiul lor de joacă în aer liber, e mai ușor de mers pe-acolo cu hardughia de cărucior troncănind înaintea mea. Dar .. dacă totuși copiii sunt în curte? Poate e și copilul meu acolo. Dacă mă vede nu greșesc față de ceilalți copii? Și dacă mă vede, chit că eu nu-i fac nici un semn și nici n-am de gând să-l strig de la gard, dacă aleargă spre mine? Poate se bucură să mă repereze. Dar dacă aleargă prea repede, poate se împiedică. Dacă se lovește de zidul de ciment? Dacă dă cu fața de muchia zidului și se nenorocește?! Aoleo! Va trebui sunat de urgență la 112. Cum pot să intru în curte acolo, la el ?! N-am pe unde. O să fie totul încuiat cu chei. La naiba, ce dracu fac ?! Oare e scump să capitonezi zidul ăla din curte? Cu bureți groși pentru amortizare, ca-n spațiile de joacă..

Căruciorul împins neatent deja de câteva zeci de secunde mă pocnește peste piciorul drept. 

Acum devin stupidă. Să las dracului drobul de sare. O să fie totul bine, n-are de ce să alerge spre mine. În primul rând, nici n-o să fie în curte fiindcă e vânt și stă să plouă. Dar dacă se opune plimbatului în cărucior?! Nu-l mai pot duce în brațe ca săptămâna trecută, deja durerile de spate și efortul sunt prea mari. Fizic nu fac față. Dacă nu vrea în cărucior până acasă va trebui să stau lângă el cât plânge, să-i explic același lucru la infinit sau să încerc să-l conving din aproape în aproape. Trebuie să ajungem cumva acasă.

Mă opresc să mă asigur că pot trece strada în condiții de siguranță.

La zebra asta mereu îmi amintesc scena aia din filmul american cu căruciorul lovit de mașina cu viteză din care zboară dramatic conserve în loc de bebeluș, cum se așteptau spectatorii deja oripilați. Dar la noi chiar au fost loviți copii aflați în cărucior. Și mame ce-și țineau copiii de mână pe trecerea de pietoni. Au murit oameni nevinovați. Și mari și mici. Și unii s-au mai și chinuit până la ultima lor respirație. Să-i ia dracu de inconștienți pe toți șoferii vitezomani și imprudenți de pe șosele!!!

Ajunsă pe cealaltă parte de drum, mai verific o dată ora, sunt în grafic.

Oare astăzi – dacă i-am ascuns tableta cu jocuri și desene animate – o să coloreze în The Little Black Book of Dinosaurs? Am lăsat-o pregătită la vedere pe canapea acasă, cu setul de culori. Hmm… Nu cred totuși. Măcar știu sigur că o să se joace cu basculanta pe care i-am asamblat-o din piesele Lego. Pe aia am pus-o strategic, o vede din prima. Ce puțin circulat e astăzi Șelimbărul. Parcă e mai liniște decât de obicei. Ah, și nici câini vagabonzi nu sunt pe strada de lângă grădiniță. Și aici parcă nici nu bate vântul așa de tare. Două femei acolo în curte.. Abia văd până acolo să le disting trăsăturile! Le cunosc? Nu, nu le cunosc, nu salut.

Cu coada ochiului văd că cele două doamne vârstnice mă urmăresc din priviri.

Oare ce-și imaginează despre mine acum? Ce grad de nebunie îmi acordă, mie, unei gagici ce împinge un cărucior gol pe o stradă unde nu cunoaște pe nimeni. Hihihi.. poate își imaginează că sunt vreo nebună de-aia traumatizată de pierderea unui copil, care plimbă aiurea căruciorul gol ca să-și trateze psihoza. La dracu, dar ceva mai sinistru nu-mi puteam imagina?! Capul meu tâmpit! Femeile alea nu-și imaginează nimic. Sunt eu nebună!!

Văd în depărtare copii în curtea grădiniței. 

Ah! I-au scos în curte pe vântul ăsta. Sper că nu i-au ținut mult afară. De fapt.. Numai de vreo 20 minute bate vântul. Stai să trec strada, să nu mă vadă Arthur dacă e cumva în curte, să nu se agite spiritele. Oare câte educatoare sunt cu ei în curte? Oare sunt toți bine supravegheați? Sunt mai multe grupe, clar, nu e doar grupa lui, că sunt mai mult de 10 copii în curte. E o singură educatoare. Dar ce cuminți sunt copiii! Nici unul nu aleargă bezmetic. Fain! Mă așteptam la lupte de stradă la baza topoganelor. Ah, uite-l pe al meu. Ce drăguț e și concentrat. Și mă-sa e modestă rău. Oare ce-i spune educatoarea? Sunt .. 1,2, 3 .. da, trei copilași cam de vârsta lui, ciorchine lângă educatoare.. Hmm… Poate nu e bine c-am venit pe partea asta. Sper să nu se supere pe mine că am nimerit așa..

Mă apropiu simțitor de grup, dar cât de silențios posibil. O fetiță îmbrăcată în mult roz, a cărei vârstă e estimez la 4-5 ani, merge pe lângă mine, pe parte acealaltăd e gard. Încerc să nu intru cu ea în vorbă, să nu atrag atenția. Oare ea mă știe pe mine?! Nu-i pot asocia nici un nume. N-o cunosc, n-am reținut-o. Îmi pare rău..

M-a văzut educatoarea. Îi fac discret un semn. Nu vreau să perturb dacă se poate. Aceasta, în mod surprinzător, dă din cap spre mine și îi spune lui Arthur: Uite-o pe mama. Vezi cine a venit? Copilul mă identifică după două-trei priviri îndreptate în direcția greșită, apoi fața lui e luminată de un zâmbet timid, ușor rușinat și reținut, de ștrengar ce are o mică bucurie secretă pe care nu vrea nicicum să o dezvăluie. E murdar pe mâini, față și papuci, iar din nara dreaptă îi atârnă un viguros muc transparent.  Îl salut, îi fac cu mâna, e vizibil că mă bucur să-l văd. Vine la gard după o mică ezitare, fără să se grăbească, întinde mâna și mă prinde de un deget prin ochiul mare al plasei de sârmă. Îi spun că o să mergem împreună acasă, s-o urmeze pe educatoare și ne întâlnim la poartă. Educatoarea mai ia un copil de mână și îl conduce pe Arthur prin curte, pe scări, în clădire să-i pregătească ghiozdanul, să îmi predea pachetul-copil complet. Un copil miculuț și buhăit începe să plângă după ce educatoarea îi refuză accesul la zona clădirii și îi spune să aștepte cuminte acolo. Mi se rupe sufletul să-l văd acolo cu lacrimi uriașe în ochi și necăjit, chiar dacă nu îl cunosc. Jalea lor de copilași inocenți este atât de pură, de umană prin nevoia de apropiere de adult, de persoana de siguranță, de elementul uman protector..

Ocolesc clădirea grădiniței, fixez căruciorul în poziție și aștept.

Parcă vântul se înteșește. Oare o să mă întrebe astăzi de tatăl lui? Sau deja știe că dacă vine singură el e încă la serviciu.. Să pregătesc șervețelele umede, să-i pot curăța puțin fățuca până ajungem acasă.

Se deschide ușa și educatoarea mea preferată mă salută voioasă din ușă: Hellooo! Astăzi s-au jucat puțin afară după ce au terminat de mâncat. Îi spun că știu, întâmplător am trecut pe strada cealaltă și i-am văzut in curte. Educatoarea se miră ce vânt e în partea din față a grădiniței și mă asigură că acolo, în curtea unde se joacă toți copiii nu bate așa un vânt. Surâd. Probabil e obișnuită cu întrebările răstite, nedumerite ori cu întrebările mute din ochii mamelor ce-și preiau de atâția ani odraselele din mâinile și brațele ei. Îmi spune apoi despre cum Arthur nu prea mănâncă ciorbă. Nici supă. Doar 2-3 linguri. Eu mă bucur în adâncul sufletului, fără să comentez ce falu. Acasă nu servește nici măcar „o lingură pentru tata” ori „o gură de supă și îți dau iar tableta să te joci”. Sunt informată în continuare despre cantitatea satisfăcătoare de orez cu legume pe care a mâncat-o deși nu s-a atins de ciorbă și râd în sinea mea. E a treia zi în care primește copilul orez. Îi spun educatoarei că s-a mai împrietenit cu această mâncare și acum e mai tolerant cu orezul. Întreb dacă a mai plâns la plecarea noastră, dimineața, dar mi se spune că doar foarte puțin (Sau, cum ar relata un bucureștean „decât puțin de tot”) și că e bine adaptat și intregrat. Eu menționez că sper să nu se mai îmbolnăvească aproape săptămânal pentru că atunci o să aibă continuitate în mersul la grădiniță și va putea chiar lega prietenii, preferințe și povești. Educatoarea mă aprobă și comentează că vremea atât de capricioasă pune probleme tuturor. Realizez că e doar în tricou, că mai bine o las să revină la copii decât să-mi relateze mie detalii pentru satisfacerea curiozității personale, că zgribulește de frig la poartă și că Arthur dă semne de pierdere a răbdării. El își pierde foarte des răbdarea, cred că nu a descoperit încă secretul de a o păstra mereu cu el. Îi mulțumesc pentru tot și îi spun că ne vedem mâine, se retrage zâmbind și urându-ne o după-amiază frumoasă.

Ocolesc grădinița și când ajung într-un unghi mai ferit mă opresc, îi explic fiului meu că o să-l curăț puțin, fiindcă are mâinile și fața murdare de nisip. Observ că fusese deja șters puțin pe față, mucul dispăruse (poate pe vreo mânecă, nu neapărat pe un șervețel folosit de educatoare) și mă bucur efectiv în sinea mea că pun din nou mâna pe copil, că-l văd, îi pun întrebări, mă privește, îmi zâmbește sau mă strânge de fermoar. În fundal, o aud pe educatoare cum adună copiii din curte și le spune că intră toți aucm în grădiniță pentru că se întețește vântul, soarele nu mai pare a dori să iasă din nori și gata cu joaca afară. Și eu și Arthur îi slautăm deci pe copiii pe care nu-i vedem, dar îi auzim sporovăind și mărșăluind lent pe pietriș.

 

 

 

Advertisements

Evrika !

S-a petrecut minunea !!!

Copilul meu este în sfârșit recunoscut pe stradă, prin sat, drept băiat. Se pare că formula magică trebuie să cuprindă următoarele: un tractoraș din plastic, o căciulă, o geacă, jeanși și o pereche de ghetuțe cu mașina roșie din Cars – toate elementele vestimentare fiind pe nuanțe de bleumarin, iar tractorașul albastru cu roșu și un pic de galben. Fără zulufi și plete, vitezoman și bine înfipt pe tractorașul pe care nu-l cedează altora, nu mai sunt dubii se pare.

Proba de foc a fost cea a bunicului „dă-mâna-cu-fetița” (a se vedea https://licornabruna.wordpress.com/2013/08/14/intalnirea-unor-vointe/ și https://licornabruna.wordpress.com/2013/08/19/aventuri-intre-copii-si-bunici/). De data aceasta, bunicul special a avut alte comentarii, desigur la fel de limitate și repetitive:

  • Uite, bebe!

și

  • Vezi, băiatul!

Ei bine, am fost încântată de schimbarea de atitudine. Nu a mai fost trimis nepotul să se apropie de „bebe” și am fost relativ ignorați în trecerea noastră cu ocoliș. S-a instaurat deci liniștea, nepăsarea. Dacă nu e fetiță, nu trebuie să se insiste asupra copilului. 🙂

Aventuri între copii (și bunici)

Incredibil !!

Episodul bunicul-„Dă-mâna-cu-fetița” s-a repetat!! Data viitoare (Se pare că totuși avem trasee comune de plimbare a odraslelor) va trebui să mă fac ferm înțeleasă că am băiat și nu fetiță.

Mi-am dat seama în plus față de cele expuse deja, că mă deranjează foarte tare timbrul vocal al bunicului. Are o voce extrem de pițigăiată și iritantă pentru un bărbat, mai ales pentru unul puțin în vârstă – de la care te aștepți să auzi o tonalitate mai gravă, mai plăcută. În cele 5 minute în care copiii și-au dat târcoale nu i-a spus băiatului decât „Dă mâna cu fetița”, cu varianta „Dă mâna cu fetița și spune-i să vină cu noi.” Iar „fetița” ignora la greu băiatul albastru, holbându-se după toate mașinile de pe stradă care făceau manevre ori doar treceau în viteză. Arthur era ca un girofar, nu rata nici un autovehicul de pe șosea, chiar dacă asta însemna să te lase cu mâna întinsă, ori cu vorba între buze. Nu s-a lăsat atins nici de această dată, în schimb a coborât de pe mașinuță și i-a oferit-o din nou anonimului.

Astăzi am făcut o plimbare luuuungă și am ales și o zonă nouă, pe unde am întâlnit alți copii, cu alți bunici. Fetițe rozosine-movulii și băieți bleu sau albastru-marinar, dar Arthur nu a mai fost dispus să-și ofere mașinuța nimănui, nici chiar atunci când l-am rugat eu insistent. Se pare că pentru Mădăline și pentru Tobiași nu este dispus să își cedeze „tomobilul”. Probabil că pentru băiatul „care merge să vadă găinile” simte un strop de milă și vrea să compenseze agasanta prezență a bunicului.

Așa arăta copilul meu în cursul plimbării de astzăi. Poate din cauză că mașinuța are culori feminine? Poate că trebuie să fie copilul tuns periuță? Poate din cauză că nu e ca o bilă? Poate din cauză că nu pune din prima secundă mâna pe obiectele altora? Poate din cauză că nu vorbește mai deloc când întâlnește personaje noi? Poate din toate aceste motive este în continuare luat de fetiță.

Deja nu mă mai deranjează. Deja savurez faptul că este frumos și în calitate de fetiță. Pentru că într-adevăr, am sesizat că față de unele fete de aceeași vârstă are păr mai mult și mai lung. 🙂

 

Întâlnirea unor voințe

Fiul meu are doi ani. Toți cei care îl văd în primă fază îl consideră fetiță. Ne plimbăm în aceleași zone, vedem de regulă aceiași oameni, cam aceiași copii, practic refacem zilnic de câteva ori traseul de plimbare prin satul unde locuim: dăm ocol unui dreptunghi de stradă, ne oprim la intervale să privim mașinile care vin și trec, oamenii care coboară ori urcă și bagajele pe care le îndeasă ori le extrag din mașini, camioane, dubițe sau tractoare. E jenant de multe ori să îi stau alături când el urmărește insistent fiecare mișcare a celor din jur. Încerc să-l persuadez la continuarea plimbării dar destul de rar reușesc să scurtez o oprire.

Dimineață ne-am întâlnit cu un bunic ce-și plimba nepotul, care, am aflat de-a lungul discuției inițiate de bunic, avea 1 an și 7 luni. Niciodată n-o să înțeleg de ce consideră câte un necunoscut că mă interesează vârsta copilului pe care mi-l prezintă, mai ales atunci când șansele de a ne revedea sunt minime și mai ales atunci când eu nu am nici un interes vădit pentru continuarea dialogului la care sunt provocată, răspunzând cu reticență întrebărilor. Nu am aflat cum se numește copilul, dar în schimb m-a orpiliat obsesia bunicului de a da instrucțiuni băiatului respectiv. Cred că i-a repetat de 70 ori în 10 minute „Du-te și dă mâna cu fetița.” Era mai mult decât evident că nu avea nici cea mai mică intenție să dea mâna cu fiul meu, care la rândul său își retrage membrele superioare într-o carapace invizibilă atunci când cineva încearcă să îl atingă. Am avut o singură tentativă de a devia discuția, intervenind cu un scurt „Nu prea are cu cine da mâna, copilul meu nu va sta să fie atins.” Nu am fost nici apostrofată pentru replică dar nici luată în seamă, obsesia vocală s-a prelungit încă multe minute.

La fiecare apropiere a băiatului respectiv, Arthur al meu cobora de pe mașinuță, invitând copilul necunoscut să ia loc pe mașinuță, cu interjecții expresive și lovind ușor șezutul mașinuței cu pălmuța dreaptă, arătându-i acestuia că îi lasă mașina să se joace. Bunicul revenea „Du-te dă mâna cu fetița!”, iar băiatul fugea către curtea cu găini a vecinilor de pe colț, unde se pare că era fascinat de un cocoș colorat, căruia îi explica pasionat … ceva – un ceva extrem de important, fiind implicate și gesturi și vocale și țipete vesele.

Bunicul era firește extrem de mândru de nepot, iar ca să ne demonstreze și nouă ce flăcău vrednic îngrijește el, ne-a făcut o demonstrație:

– Arată câți ani ai tu, ia să vedem.

– U! ( Băiatul ridică un arătător în sus și primește laude că într-adevăr are 1 an )

– Na, acum, du-te și fă-i aia-aia la fetiță.

– Aaaa. ( Băiatul plin de salivă pe bărbie și cu un tricou relativ murdar se apropie de fiul meu, privesc oripilată scena și încerc să nu fac grimase nepoliticoase când o mână mică și cleioasă îi mângâie razant părul )

Arthur se uită la mine și mă ia de mână. Îl ajut să coboare iar de pe mașinuță și o oferă din nou, ca pe o ofrandă unui zeu anonim. Bunicul intră în vorbă de data aceasta direct cu odrasla mea:

– Da nu-ți fie frică, fetițo, că nu-ți face nimic băiatul meu.

Îi explic individului care a îmbătrânit degeaba că fiul meu încearcă să-l invite pe băiatul deștept foc să se joace cu mașinuța; că nu îi e frică, ci pur și simplu îi face loc la volan și-i arată unde e claxonul.

Bunicul mă consolează protector:

– Da are și el mașinuță acasă.

Renunț să mai dau replică și la această ilustră lămurire și mă prefac foarte interesată de direcția de mers a unei mașini din depărtare.

Cu prima ocazie pe care o prind (noroc cu găinile vecinei și cu cocoșul cel moțat) îmi îndrum copilul către casă, îi șoptesc că acel băiat nu vrea să se joace cu el și nici cu mașinuța lui, că doar se plimbă și că noi mergem să ne spălăm mâinile acasă. Am fost exagerat de rea și am momit copilul din dotare cu cheile casei, care știam că-l vor atrage prin perspectiva promisiunii controlului: va deschide el ușa și va fi foarte încântat că a fost elementul decisiv. Ca să nu imprim copilului propria aroganță, îi recomand să salute copilul și să-i facă cu mâna. Arthur se execută docil, vag nedumerit și pedalează agale către casă, întorcându-se uneori să verifice dacă nu cumva îl urmează băiatul isteț.

Aud în spate bunicul dând explicații nesolicitate nepotului:

– Vezi, fetița merge acasă că e cald, hai că mergem și noi că vine soarele pe noi.

Sigur că această istorie nu are nimic spectaculos, nu șochează și nu revoluționează soarta omenirii, dar eu tot nu pot să înțeleg de ce adulții simt nevoia să etaleze talentele copiilor atunci când aceștia ar trebui lăsați să interacționeze de bună-voie, să aleagă ei însiși subiectele de discuție și gesturile și să facă ori nu primul pas către celălalt. De ce să împingi de la spate copilul să dea mâna, să pupe ori să ia în brațe un alt copil?! Lasă-i să se manifeste singuri, studiază-ți odrasala și conștientizează care îi sunt calitățile și meritele fără să încerci să i le evidențiezi. Totodată, nu mai asasina copilul la nivel acustic repetând la infinit aceeași frază, același sfat ori aceeași remarcă. De ce insistă unii oameni – presupuși maturi – cu o idee ce le-a venit doar lor, pe care e limpede că respectivul copil în cauză nu o agreează?! Lasă-le copiilor puțină libertate. Libertate de exprimare, de gândire și de manifestare față de restul lumii. Nu sunt roboței teleghidați care împlinesc dorințe, ci personalități cu zile bune și zile proaste, cu toane și stări de spirit la fel ca noi.