Din viața frustra(n)tă a omului antisocial

Recunosc din capul locului că nu mă interesează interacțiunea cu vecinii. Am prieteni și familie și sunt perfect satisfăcută cu viața mea socială, indiferent cât de precară ori anostă pare. Nu îmi caut prieteni noi atunci când mă plimb pe stradă. Nu înțeleg oamenii care sunt nu doar dispuși, ci doritori, să-și dezvăluie trei sferturi din detaliile personale în timp ce achită un ramburs ori stau la coadă la bilete de teatru. Nu înțeleg rațiunea din spatele acelui surplus de informații pe care îl primesc de la un părinte oarecare într-un spațiu de joacă după ce am salutat. Nu înțeleg necunoscuții care opresc oamenii în drum ori pe scări pentru a pune întrebări unui copil ce poate fi surd, având în vedere că nu știu nimic despre acel personaj.. Sunt multe aspecte pe care nu le înțeleg și am început cu paranteza tocmai pentru a spune răspicat acest fapt.

Situația 1

Dimineața, ora 8:30

Ies din curte, alături de soțul meu, ținându-mi copilul de mână. Băiatul e tentat s-o ia la goană către mașină, pentru că o vede parcată în lungul stărzii. Se răzgândește și mă trage de mână să ocolim două doamne aflate aproximativ pe trotoar în discuții lente.

– Bună ziua, spun eu către vecinele cu pricina.

– Ce faci, ești fericit că te duci la grădiniță? Uite-l cum aleargă!

(Nu, mă gândesc eu, e fericit că va fi plimbat cu mașina. Nu merge la grădiniță, merge la pediatru fiindcă e bolnav și are febră de două zile. Îmi dau seama că detaliile reale ale poveștii nu interesează pe nimeni și că nu ar avea nici o utilitate reală pentru nimeni și, în locul unui răspuns, zâmbesc larg.)

Situația 2

Amiază, ora 12:05

Parcăm mașina și, cu mâinile încărcate de bagaje și plăsuțe albe cu simboluri verzi specifice farmaciilor, ne rostogolim spre casă. Copilul o ia la picior, ajungând în timp record în dreptul porții, unde începe să bubuie cu pumnii în tabla ruginită.

În dreapta reperăm familia vecină, care lucrează terenul grădinii vaste.

– Bună ziua!, pronunț eu.

– Te-a adus mama mai repede acasă de la grădiniță. Alții stau până la 2 în fiecare zi. Și ăia care n-au nici așa noroc, până încolo la 5 după-masa. Da tu ești răsfățat că ești frumos.

(N-am fost la nici o grădiniță astăzi, procesează creierul meu replica reflexă. Suntem plecați de ieri din localitate. Oare copiii frumoși sunt răsfățați? mă trezesc eu întrebându-mă în timp ce parcurg distanța de la mașină la casă. Și dacă cineva spune Ce copil cuminte! înseamnă că e urât și e singurul compliment pe care l-a putut scorni?!)

Mă întreb eu acum, când locuiesc de aproape 2 ani în aceeași casă, de ce mai insistă oamenii cu iscoada verbală atunci când nu au primit niciodată răspunsuri de încurajare, când am limitat întotdeauna conversațiile la minimul logic și civilizat. Mă întreb cât de adânc și-ar fi vârât bocancii în viața noastră dacă aș fi fost mai puțin sălbatică și aș fi continuat dialogurile la care am fost mai mult ori mai puțin subtil provocată.

Dacă tot ești curios, dacă tot nu încapi de cel de alături, de ce fantazezi un dialog cu un copil de 2 ani jumătate care te ocolește când te vede? Care nu a demonstrat vreodată că ascultă ce îi spui? Iar dacă eu nu fac parte dintre părinții care răspund la întrebările pe care alții le adreseaza copilului, de ce nu mă întrebi pe mine? Știu că în general părinții abia așteaptă să răspundă în locul odraslelor, dar dacă eu nu mă substitui fiului meu, de ce continui?

Situația 3

Coborâm treptele interioare ale unei policlinici private. Într-un spațiu deja îngust, o doamnă în halat alb, scrobit, ținând în mână un pahar cu cafea și un pix se oprește aproape de noi și îl trage de mânecă pe băiatul nostru.

– Ce faaaaaaaci? Ai fost la tanti doctor? Daaa?

Copilul se uită mirat în sus și își trage mâna pe lângă corp.

– Da văd că ai fost cuminte, n-ai plâns deloc dacă ai primit și bombonică. Lasă că te face bine tanti doctor.

Toate aceste propoziții au fost spuse rapid și hotărât. Nu am considerat că e necesară vreo intervenție. Dar, dacă tot vrei să te afli în treabă anapoda cu persoane pe care nu le cunoști și care nu-ți solicită vreo clipă din timpul tău, de ce să tratezi copilul ca pe un retardat? De ce tanti doctor și nu doamna doctor? De unde știi că e bolnav? Poate am trecut pe acolo să urăm cuiva La mulți ani. De ce pui mâna pe un alt om, indiferent de dimensiuni și stare de sănătate, atâta timp cât nu există o nevoie imperioasă pentru așa un gest ?! De ce să blochezi trecerea oamenilor pentru că ți s-a năzărit să te asculți vorbind? Încuie-te în cabinet și povestește în oglindă cât dorești dacă plictisul a ajuns la limita superioară!

Probabil că nici eu nu sunt normală, dar nici oamenii nu sunt tocmai întregi!

A scrie înseamnă să trădezi.

Pentru ca mi-a placut si m-am regasit intr-o serie de afirmatii, va invit sa parcurgeti un intreviu cu scriitoarea suedeza Athena Farrokhzad :

 

A scrie înseamnă să trădezi. Pentru că atunci când scrii povestești, iar ceea ce povestești cere un preț. În carte, mama este cea care vorbește despre asta: “Mama mea a spus: Cine va fi trădat într-un poem despre trădare”. Lucrul ăsta trebuie asumat pentru că sunt mulți scriitori care vorbesc în cărțile lor despre iubite, familie, etc. și apoi spun: e doar ficțiune. Eu am avut mereu senzația că trădez pe cineva, dar, așa cum spune Svetlana, e vorba de plăcerea de a trăda, pentru că știm că avem puterea de a trăda atunci când vindem ceva pentru a câștiga altceva.

E mai dificil, însă, când faci parte dintr-un grup care nu e dominant în societate. În cazul ăsta, trădarea și solidaritatea au o altă încărcătură. Dar, în același timp, textul este foarte solidar cu acești oameni. Mai ales mama, pentru că e vorba de niște cuvinte dure, dar în același timp e și mândrie acolo, mândrie a bunicii, a tatălui, etc. Iar eul cărții e solidar cu lupta pe care o duc membrii familiei.

 

http://www.lapunkt.ro/2014/01/03/imi-doresc-sa-nu-mor-intr-o-societate-capitalista/

Ce face omul care nu are nimic de făcut?

Situație bizară.

Soțul mi-a acordat astăzi 20 de minute de libertate. Am lăsat soțul și copilul la spațiul de joacă și m-am așezat (nu chiar în prima, ci în a doua) la cafenea. Am trimis mesaj cu detalii ca să știe adultul responsabil unde pot fi găsită, am comandat un frappé (specialitatea localului) și .. a urmat blocajul. Mi-am dat seama că e prima dată în foarte (foarte!!) mult timp că nu am nimic propriu-zis de făcut, de urmărit, sunt liberă de responsabilități și singură, de capul meu. 

M-am întrebat – am întrebat chiar și o prietenă ce face un om care nu are nici o treabă și se află într-o cafenea, dar ea nu era online ca să-mi răspundă și am lăsat telefonul deoparte – în primă fază ce trebuie să fac. Am realizat însă suficient de repede că abordez greșit situația. Nu aveam nici o carte la mine, nu vroiam să vorbesc cu cineva anume, nu vroiam nimic propriu-zis. Doar să stau. Să privesc. Să respir. Să nu mă concentrez la nimic.

M-am trezit cronometrând. 40 de secunde până mi s-a luat comanda (întâmplător chelnerița era lângă mine când m-am așezat la singura masă liberă și eu știam ce vreau să beau), 15 minute până mi-a fost adus paharul, 18 minute până m-a sunat soțul meu, 20 de minute în care două femei de la o altă masă au vorbit fiecare cu alte persoane la telefon, intervale de 2-3 minute între rafalele deranjante de aer condiționat..

Am descoperit că mă uit la oameni. La figuri, la ținute, la culori, la mimică, la băuturile de pe masă, la cei care treceau, la frișca din paharul meu, la intrarea de la spațiul de joacă, la bistro-ul de alături, la șosetele mele.

Aș fi vrut o prăjitură. Am descoperit că nu au prăjitura pe care o alesesem. Nu m-a mirat. Din contră, sunt obișnuită să mi se spună în restaurante și cafenele că am ales întocmai ceea ce nu mai au disponibil. Am reușit odată chiar să le sugerez să extragă din meniu o pagină întreagă. Mă pregatisem cu comandă de rezerva și nici unul din cele 5 preparate alese succesiv nu se putea pregăti. Fiecare din alt motiv, desigur, dar era irelevant.

Am refuzat să revin cu gândurile la ceva din viața proprie. Am studiat oamenii din jur, grupurile care gravitează, aproape insesizabil uneori chiar de membrii săi, în jurul unui nucleu uman, comportamentele celor aflați singuri la o masă, al unui părinte cu un adolescent. Am observat cât de multă mimică și gestică se consumă pe parcursul conversațiilor telefonice, deși aceste mișcări nu sunt percepute de interlocutor, am observat cât de mult se chinui tineretul să fie mereu la modă, cât de gălăgioși sunt copiii plictisiți și cât de sonoră pare o muzică de fundal care îți displace.

M-am trezit zâmbind de multe ori. Pentru că neverosimilul situației mă bucura. Pentru că soțul meu mă iubește suficient de mult ca să sugereze o astfel de ieșire doar ca să îmi ofere mie plăcerea unei cafele fără obligații. Pentru că îmi imaginam fiul țopăind fericit pe topogane gonflabile și călărind mașinute electrice defecte într-un spațiu care nu e „acasă”. Pentru că m-a purtat gândul la o prietenă ori alta, dar am refuzat să mă pierd în conversații care să facă timpul să treacă astfel. Pentru că m-am gândit că una dintre alternative era să fac poză la băutură și să dau Check-in pe Facebook. Pentru că atunci când soțul meu m-a sunat ca să dea cu bozduganul mi-a spus că e plictisit copilul nostru după ce a testat tot ce era de testat și e cazul să plecăm. Pentru faptul că eram cumva, straniu, împreună cu familia mea și totuși eu aveam un plus de libertate pentru care eram extrem de recunoscătoare.

Au fost 20 de minute asemeni unui cadou prețios, primit în cel mai banal mod cu putință, aparent risipite. Un răsfăț valoros și un răstimp energizant. 

Atunci si acum

Acum câțiva ani am scris un text. S-au oripilat mulți dintre cunoscuți, chiar și membri ai familiei mele. Citind astăzi Cioran, am dat peste un fragment care mi-a adus în prezent gândurile din trecut. Le reiau, după ce îl citesc pe Dl. Cioran:

Eram singur în cimitirul care domina satul, când a intrat în el o femeie însărcinată. Am ieșit imediat, ca să nu trebuiască s-o privesc de aproape pe acea purtătoare de cadavru, nici să meditez asupra contrastului dintre un pântece agresiv și mormintele modeste, dintre o făgăduială înșelătoare și finalul oricărei făgăduieli.

———————

În sala de așteptare a unei clinici, însoțindu-mi bunica la un control, privind în jur, sesizez un număr considerabil de femei însărcinate. Poate numărul nu e mare, dar par multe. Oricum, ocupă mult spațiu.

Scaunele, fotoliile și banchetele gem de greutatea sufletelor care alternează emoții tăinuite, gânduri și temeri, speranțe și proteste, reacții și presiuni.

Privind aceste femei ce poartă o etichetă de „femei în așteptare” (parafrazând eufemismul expecting ladies), în minte mi se conturează brusc și dureros o imagine deloc flatantă: un șir de văcuțe aliniate într-un grajd generos, așteptând controlul veterinarului.

Clipind repede peste imaginea din imaginație, am scrutat restul persoanelor din sala de așteptare. Suferinzi, bolnavi, oameni împovărați de gânduri, de dureri și lipsiți de zâmbet. Mi s-au părut brusc mai frumoși, mai interesanți, mai demni. Nu-și purtau la vedere rănile, bolile, starea, condiția. Pentru a-i descoperi se impunea un dialog. Se impunea o comunicare verbală și o scanare imagistică. Toate purtătoarele de burtici își păstrau la vedere motivul vizitei. Erau ușor de identificat, de izolat în mulțime, de anticipat în mentalul colectiv. 

Brusc mi s-a părut trist faptul că femeile sunt construite astfel încât să treacă printr-o condiție atât de transparentă. Umilitor. Nu ne naștem egali. Brusc, o boală a ficatului mi s-a părut mai fascinantă decât o sarcină în trimestrul 3. Mi-am conștientizat respectul pentru cei ce-și purtau mut și intim organismul. Am urât preț de câteva minute acel stigmat și acea evidență a sarcinii. Boala, prin subtilitatea ei are o notă de frumusețe, de atracție. Dramatism neașteptat.

În secunda următoare m-am bucurat că nu funcționează telepatia. Acele femei zâmbitoare și convinse de farmecul stării lor, mi-ar fi căutat carotida dacă mi-ar fi cunoscut gândurile, Aș fi putut deveni titlul vreunui tabloid de duzină „14 femei însărcinate au masacrat, aparent fără motiv, un aparținător în sala de așteptare a clinicii Z din Sibiu”.

———————

Acum privesc prin ochii femeii care a trecut foarte lin printr-o sarcină, foarte lejer printr-o cezariană și a devenit mama unui copil pe care îl vede (desigur) cel mai frumos și mai sclipitor de pe planetă. Am beneficiat de avantajele perioadei (lungi, cu noroc, de 9 luni) de sarcină și am râs tot timpul, am fost fericită după ce mi-am depășit toate oscilațiile dintre revoltă, groază și încântare. În continuare mi se pare nedemn să ai un burdihan imens la vedere și să fii din start tratat într-un anume mod pentru că acel detaliu este atât de vizibil încât e imposibil să-l ignori. Toată experiența spitalului, a controalelor și a aspectului medical îmi stăruie în continuare neplăcut fizic și psihic în minte. Nu retrag nimic din cele gândite în trecut și.. în continuare mi se pare că suntem de blamat pentru faptul că aducem pe lume suflete pe care nu le putem întreba dacă vor să fie aduse aici, unde noi nu suntem mulțumiți de ce dispunem și de ce suntem capabili. Nu știu dacă avem dreptul să invocăm prezența unei alte ființe umane atâta timp cât nu am descoperit sensul vieții, atâta timp cât viața culimnează cu moartea și totul pare lipsit de finalitate logică, optimistă… În continuare mă întreb dacă într-o zi copilul meu nu mă va urî pentru că am hotărât să provoc cerurile și să-l doresc în familia mea.. În continuare mi se pare că toate gândurile unei femei gravide sunt identificabile fără a schimba măcar o vorbă cu cea în cauză, în timp ce un bolnav de cancer are atâtea secrete de împărtășit…

Cu toate acestea, prefer să văd femei rotunde zâmbind și nu oameni bolnavi, deși nu am tentația de a mângâia vreo burtică vreodată și nici nu vreau să mă apropiu prea mult de un bolnav terminal, asumându-mi riscul de a rămâne departe de cele mai mari secrete ale existenței..

 

Cele de nespus

Fiecare om face cunoștință cu moartea.

Sunt de părere însă că primul contact ar trebui să fie  ..

.. în legătură cu o persoană suficient de apropiată, dar nu prea apropiată (să nu își vadă copilul de gimnaziu părintele murind ori sora adolescentă etc.)

.. un om și nu un animal îndrăgit (parcă nu e corect să vezi întâi cum moare un animal până nu ști cum poate muri seamănul tău, omul)

.. la o vârstă la care îți poți înțelege deplin suferința, circumstanțele și gândurile confuze

.. lipsit de forma spectacolului și de tragedia chinului

.. în absența violenței și a bruscheții

.. însoțit de un ceva care poate atenua golul ce se formează după acea ultimă clipă împărtășită între cel viu și cel aproape mort

 

Eu am considerat întotdeauna că varianta prin care am făcut cunoștință cu moartea (up close and personal) a fost una dintre cele mai suportabile. Un om cult și inteligent care a simțit că urma să plece dintre noi, fratele meu de cruce, nu a suferit atât încât să devină un chin susținut, nu a îndurat mai multă umilință decât doza necesară pentru a mă lămuri că moartea în sine nu are nimic elegant ori înălțător, a avut parte de o înmormântare atipică, de o cruce pe gustul meu deși nu a fost aleasă de mine și a lăsat un gol și o tristețe atât de nemângâiate de-a lungul vieții mele încât totul pare rezultatul unui plan bine gândit și perfect sincronizat. Nu am uitat, atunci, în acele prime 40 zile să-i mulțumesc pentru că el a fost cel dintâi din familia mea care să-mi dezvăluie amărăciunea finalului și nu am uitat să mulțumesc acelui zeu care le orânduiește pe toate că a avut îngăduință să aștepte cu tragedia aceasta până să am vârsta optimă și oamenii adecvați în jurul meu.

ImageImage source : http://goo.gl/Dqgyn9

 

Yesterday is history..

Am auzit astăzi la radio o voce spunând ceva într-un ton profund și, ciulindu-mi urechile am reușit să disting deasupra traficului, aerului condiționar și melodiei urlate de jucăria copilului, următoarele cuvinte:

 

Yesterday is history. Tomorrow is a mystery. Today is a gift. That’s why it is called the present.

 

Am căutat acum seara și am aflat că e un fragment dintr-un discurs ținut de Eleanor Roosevelt. Mi-a plăcut în primă fază faptul că e un gând al unei femei. Apoi mi-a plăcut același lucru care mi-a atras atenția prima dată: TODAY IS A GIFT. Mi-am amintit de vremea când mă trezeam dimineața și singurul motiv pentru care eram veselă și energică era tocmai faptul că am mai primit o zi, o zi de trăit, o zi numai a mea, o zi pentru mine, trimisă special și oferită în dar.

Mi-am amintit apoi de rugile fierbinți și speriate șoptite ca elevă – prin clasa a șaptea – atunci când simțeam prea presantă viața pe care se așteptau ceilalți s-o am: mă rugam să mor pe la 20 de ani, înainte să apuc să aleg un drum propriu-zis, înainte să apuc să dezamăgesc, înainte să apuc să fac oamenii dragi nefericiți. Mi-am amintit că fiecare în parte își dorea ceva pentru și de la mine, fiecare membru al familiei avea așteptări și gânduri, iar eu eram doar cocoșată de responsabilitatea de a-i mulțumi pe toți. Am cerut în repetate rânduri să nu fiu lăsată să apuc acea vârstă la care voi aduce neplăceri și nemulțumiri – pentru că știam că va veni acea vârstă și că nu-i voi putea mulțumi pe toți. Mă temeam că nu voi putea mulțumi pe nimeni. Mă temeam de propria decădere, de propriul insucces. Eram lașă. Știam că cei care pier de tineri sunt prețuiți și jeliți. Știam că oamenii își pot continua visul personal nestingheriți fiindcă oricum nu se va mai întâmpla nimic real și fiecare și-ar fi dus firul poveștii imaginare despre cum aș fi făcut eu și cum aș fi zis eu una ori alta. 

Mi-am amintit apoi că am apucat vârsta de 20 ani, atunci când viața ți se pare atât de bogată în trăiri și aventuri încât nu-ți vine să renunți la ea nici în cele mai acute clipe de suferință. Pentru că și suferința este un sentiment extrem pe care îl prețuim și îl exploatăm cât putem. Ne afundăm în propriile tenebre, durerea ne iese prin toți porii și atunci ne percem drept deosebiți pentru faptul că putem trăi senzații și sentimente atât de puternice, de acaparatoare, de absolute. Mi-am amintit cum am mulțumit Cerului că nu m-a ascultat și că m-a lăsat să văd mai departe viața alături de cei pe care i-am dezamăgit ori bucurat. Mi-am dat seama că bune și rele, suma lucrurilor este un total echilibrat, viu și în permanentă schimbare. Ceea ce duci în amintiri, în jurnale și bloguri reprezintă istoria te personală. Și istoria fiecăruia alăturată una lângă sau după alta formează istoria omenirii. 

După ce emoțiile s-au disipat și mi-am dat seama că pragul de 20 de ani a trecut și mi s-a acordat o nouă și o nouă zi, atunci mi-am dat seama ce mare este darul fiecărei clipe, fiecărui gând întrezărit, chiar dacă dispărut înainte de a fi conștientizat. 

Acum mi-am dat seama că omul controlează atât de puțin încât și prezentul i se sustrage de multe ori. Avem această clipă, care uite, deja a trecut, dar încă una și încă una în care apucăm să ne minunăm de cea dinainte, de cea care uite că tocmai trece.. Prezentul este cel al omului. Efemer, incert, colorat și viu..

Chestiune de dicționar

Vorbitorii de engleză nu au recunoscut de prima dată licornele. Le consideră cai cu un corn în frunte, dacă îi întrebi ce este un unicorn. Nu fac diferența între licorne și unicorni. Pentru că nu și-au dat seama de adevărata lor ființă, au denumit generic UNICORNS fără să știe cu precizie la ce se referă. Au scris cărți despre licorne și unicorni, dar e necesară o limbă mai riguroasă ca să poată fi distinse licornele de unicorni. Limba română e o limbă ideală din acest punct de vedere. Dar românii nu prea recunosc de fapt nici licornele, nici unicornii. Poate că doar pe vremuri, când domnițele adormeau în poala lor licornele și unicornii erau captivi în spuma mării au știut că deși aceeași familie, suntem diferiți..