Din cele de zi cu zi :-)

Voodoo modern.


Copilul de 5 ani este supărat și extrem de înfuriat pe părinții care i-au interzis vizionarea filmului de desene animate pe care îl urmărea. Prea puțin contează că reacția lor a venit ca răspuns la cele 4-5 replici de „Nu” – alternate de „Nu vreau!” – pe care le primiseră la orice îi spuseseră în ultima jumătate de oră. Fusese prevenit că, dacă va continua acel comportament neadecvat, vor ajunge și părinții să reacționeze în același mod. Nu îl interesează deocamdată motivul pentru care nu își poate satisface plăcerea pe care o râvnește. Stă cu brațele împletite pe piept, cu privirea ațintită în podea și încearcă să își provoace părinții prin muțenie. Nu i se acordă atenția scontată. Recurge atunci la acțiune: pe tabla din cameră scrie cele 3 prenume ale membrilor familiei. Pe al său separat de cele ale părinților. Sub numele propriu desenează sârguincios și atent 5 bife. Peste prenumele părinților trasează ferm și încruntat câte un X imens. Nu i se pare suficientă răzbunarea, mai marchează unul sub cele 2 nume, pe care le închide apoi într-un cerc cu colțuri. Trântește carioca în tava din care o luase și se așterne pe așteptat un răspuns din partea celor eliminați de pe lista cu persoane acceptate.

După câteva minute încearcă să se joace cu diverse jucării din încăpere, însă frustrarea de a nu fi primit un minim comentariu la ceea ce face, îi pretinde un act curajos: pornește singur televizorul recent oprit. Fără un cuvânt, tatăl folosește telecomanda pentru a face imaginile de pe ecran să dispară. În liniștea camerei, copilul pufăie:

De ce?! Vreau desene.

Fiind o primă verbalizare îndreptată către părinți, i se explică simplu și calm faptul că „Nu” chiar nu reprezintă un joc, ci un răspuns care generează consecințe, că un comportament nedorit se corectează, iar atitudinea ideală este aceea de a-și cere scuze pentru greșeala înțeleasă și asumată.

Bine, atunci, cer scuze.

I se explică, la fel de răbdător, că va fi iertat atunci când își va cere scuze cu adevărat, când va regreta faptul că a necăjit oameni bine-intenționați, care se preocupau de bunăstarea sa și că a spune un lucru în care nu crezi echivalează cu a nu spune nimic.

  • Da’, am cerut scuze și vreau înapoi desene.
  • Noi am înțeles că dorești să te uiți din nou la desene, am înțeles și că ești furios, dar tu încă nu ai înțeles ce ți-am spus noi. Mai gândește-te puțin la ce ți-am explicat: crezi că așa procedezi corect?

A mai stat puțin îmbufnat și a mai aruncat câteva priviri către ecranul întunecat. A stat în cumpănă: să mai întindă degetul și să pornească încă o dată televizorul? Poate de data asta va funcționa. Sau mai bine să încerce altceva? Părea a-și pune în balanță opțiunile. După mici ezitări, i-am auzit vocea mai puțin agresivă: Îmi cer scuze și promit că nu mai fac așa.

Am mai discutat câteva zeci de secunde pentru a ne asigura că a înțeles realul motiv de supărare și apoi am negociat minutele pe care le mai avea voie în fața ecranului.

 

Corectitudine.


Urmărind episodul de desene animate, s-a ridicat de pe scaun, a luat o altă cariocă în mână și s-a îndreptat către tabla aproape plină de simboluri.

Pe același rând a enumerat toate prenumele noastre, subliniate cu câte o linie (aproximativ) dreaptă, iar între prenumele părinților și prenumele propriu a schițat un omuleț extrem de vesel. Apoi s-a ridicat mulțumit și a reluat vizionarea TV.

Părinții, din nou au fost lipsiți de reacție vizibilă, însă și-au zâmbit complice peste capul băiatului.

Înainte de a merge la culcare, copilul i-a luat de mână și le-a arătat tabla: «Știți ce este aici? Ne-am desenat pe noi. Prima dată eram supărați și apoi cum am cerut scuze și suntem „happy”. Vă iubesc.»

 

Încântare.


Chiar dacă sunt copii, simt aceleași nevoi de afirmare și impunere a propriei voințe ca și adulții. Este firesc să-și exteriorizeze furia și supărarea în momentele în care lucrurile nu se petrec în modul dorit. Este necesar să înțelegem și să acceptăm această realitate. Totul trebuie să fie explicat, oricât de simplu ar părea sau de ușor de depășit. Comunicarea și schimbul de sentimente sunt vitale.

Sunt adorabili atunci când își exploatează metode de exprimare recent identificate. Dau dovadă de o uimitoare și profundă înțelegere a situațiilor, a necesității de a restabili echilibrul și a reconfirma dăinuirea afecțiunii în pofida micilor conflicte.

Să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă cu atâta pasiune!

 

Advertisements

Liniștire

Mă simțeam incapabilă. Credeam că greșesc undeva. Mă simțeam vinovată fiindcă nu excelez în a fi o mamă exemplară. Nu, scopul meu în viață nu este să stabilesc un nou standard în domeniul maternintății și nici să scriu o carte despre cum se cresc copiii. Însă am o ambiție personală de a fi un bun părinte fiindcă mi se pare esențial detaliul în dezvoltarea optimă a ființei pe care am decis s-o amestec în populația globului din anul 2011.

Aveam impresia că sigur există metode mai eficiente de a reacționa în anumite situații, de a mă comporta mai adecvat. Eram sigură că sunt prea îngăduitoare și că o să trimit la grădiniță un răsfățat mofturos. Începusem să recitesc din cărțile de psihologie pentru a mă asigura că îmi corectez abaterile.

Ieri am realizat însă că.. nu trebuie să mă simt vinovată dacă îmi pun la bătaie „telefonul inteligent” cu internet și desene animate rulate de pe YouTube în mijlocul oficiului poștal și că nu e o faptă criminală să las copilul să ronțaie pufuleți după ce iese transpirat de la un loc de joacă din mall. 10 minute în care copilul așteaptă cuminte pe o băncuță și se uită la desene animate, fără a înnebuni pe toată lumea de cap cu mărăielile și agitația cauzate de lipsa de răbdare și sens atunci când i se impune să stea în poșta română, mi se par prețioase – chiar dacă fac uz de tehonologia modernă. Pufuleții cu puțină sare nu îngrașă un copil care aleargă zilnic ore în șir, dar în schimb ne permite nouă să bem o gutuie caldă cu scorțișoară, iar lui să își tempereze pulsul și să revină la o temperatură normală a corpului înainte de a da piept cu iarna de afară.

Tot ieri am realizat că e mult mai indicat să negociezi calm plecarea de la un spațiu de joacă, că convingi copilul – fie și prin tertipuri dacă nu se poate discuta cu el simplu și banal -, decât să îl ameninți că pleci și îl lași cu ochii holbați în timp ce tu te ascunzi după un magazin ori după un stâlp, iar la final copilul se trezește și înșelat, și speriat și cu un potențial de refuz sporit la următoarea experiență. Niciodată nu mi-au plăcut amenințările de tipul „te las singur și eu plec” sau „data viitoare rămâi singur acasă și noi venim aici”. Mi se par total neinspirate pentru psihicul unul copil și în apărarea acestui punct de vedere vin toate recomandările psihologilor. Se creează o teamă de abandon și o spaimă inutilă ce poate conduce la coșmaruri și sentimente contradictorii în relația cu părintele. În plus, după câteva astfel de experiență, credibilitatea părintelui devine nulă, fiindcă acesta de fiecare dată așteaptă de fapt copilul, fără să plece nicăieri, fără să aibă de fapt intenția reală de a pleca. Ori, odată descoperită / intuită voința părintelui, strategia amenințării devine ineficientă. Eu am noroc – poate e noroc – cu un copil generos și împăciuitor, care poate fi convins foarte ușor de o plecare sub motiv că și alți copii doresc să se joace și îi lăsăm și pe ei acolo dacă noi plecăm, ori sub nota de promisiune că deși acum trebuie să plecăm vom reveni și va mai sta acolo unde i-a plăcut. Tind să-mi laud copilul pentru nivelul de rezonabilitate matură deoarece în multe situații, dacă el era suficient de obosit ori de satisfăcut cu un capriciu împlinit, nu trebuie să specific vreun motiv. E suficient să spun plecăm și în timp ce îl îmbrac, expun planul și acțiunile care urmează după ce ieșim din zona „problematică”. Mi-am dat seama că este șocant pentru mulți să privească un copil care se lasă extras de bună-voie dintr-un paradis al copilăriei, care pleacă zâmbind și slautând supraveghetoarele ori vreo fetiță frumoasă, fără circ și pretenții, fără zbătut și ascuns prin tuburi de plastic. Mi-am dat seama că ușurința cu care acum el poate fi retras dintre copii se datorează abordării pe care am avut-o de prima dată când m-am confruntat cu o astfel de situație.

Mă simțeam vinovată la mare că umblam cu un mini-notebook după mine la restaurantul hotelului și porneam un Shrek până noi beam cafea și copilul mânca pâine cu smântână sau crenvurști. Simțeam priviri apostrofatoare. Mă simțeam judecată. M-am întrebat de multe ori dacă greșesc. Dacă este cotat răsfăț sau moft. Nu era un capriciu pe care să-l fi solicitat copilul de doi ani, dar îmi era comod, puteam să miros briza matinală și el mânca vesel în loc să se zbată într-un scaun rupt și strâmb. Am observat în timp că erau de fapt două feluri de părinți: cei care preferau să pună muzică și desene în surdină până mâncau, folosind telefoane, laptopuri sau tablete, și cei care preferau să facă 500 de observații pe minut despre revenitul pe scaun, șezutul frumos, smulsul de furculițe din mâinile pruncilor, să dojenească plânsete, chirăieli și să curețe lichide vărsate pe mese. Mi-am dat seama atunci că sunt vârste și situații unde e permis răsfățul și convenabilul în detrimentul educației „ca la carte”.

Încep, deci, să mă simt mai bine în pielea mea, să conștientizez că multe dintre lucrurile pe care le credeam greșeli sunt de fapt opțiuni corect intuite.

Pentru parinti

In editia din septembrie 2013 a revistei PSYCHOLOGIES am citit un articol interesant, pe care – sperand ca nu incalc vreo lege a republicarii etc. – doresc sa-l ofer spre lectura si celorlalti.

Image

Image

ImageImage

Image

In directa legatura cu cele abordate pe tema educatiei copiilor, mai adaug o vorba de-a lui Einstein, care sigur va fi si pe gustul vostru, al cititorilor mei:

If you want your children to be intelligent, read them fairy tales.