Singur deși alăturat

E dureros când te simți singur alături de cineva doar dacă persoana de alături e una importantă. Nu e greu să te simți singur între străini, între necunoscuți. E trist însă dacă ajungi să te simți singur și izolat alături de cineva drag.

Advertisements

Porniri înnăscute

Mi-am tot acuzat în mintea mea fiul de violență. De tentație pentru negativism. M-am supărat în sinea mea fiindcă nu e tentat să clădească din blocurile de plastic nimic, ci doar să distrugă acele construcții pe care le facem noi adulții pentru el. M-am întrebat dacă îl influențează negativ desenele animate atunci când imită luptele dintre personaje sau bate la tobe imaginare zgâriind canapeaua sau spărgând mici obiecte de plastic. M-am învinovățit ca mamă că are doar 2 ani și nu-i pot induce blândețea astfel încât să-l caracterizeze întreaga viață.

În paralel cu acele cărți de psihologie pe care le citesc pentru a mă educa în profesia de mamă, îl citesc pe Cioran. Și uneori, mesajele lui scurte și dureros de clare, îmi sunt de mai mult ajutor în elucidarea întrebărilor profunde legate de creșterea odraslei.

Faptul de a distruge ne dă un sentiment de forță și măgulește în noi ceva întunecat, originar. Nu clădind, ci nimicind putem ghici satisfacțiile secrete ale unui zeu.

Plăcerea fiului meu de a distruge, de a lovi, de a sparge, de a fărâmița, de a zdrobi .. Sunt cele mai logice acțiuni pentru că îi demonstrează efecte evidente. Efectele pe care le provoacă gesturile lui îi prezintă efecte de netăgăduit. De multe ori permanente. Ce dovadă mai clară, mai explicită, mai flatantă pentru un copil că are autoritate, că este important, că FACE și EXISTĂ mai mult decât acele obiecte care nu mai mișcă, nu mai scot sunete și nu se mai prezintă sub formă compactă, ci în zeci de bucățele ?! 

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq