N.P. – Banana Yoshimoto

De ce îmi place mie Banana Yoshimoto, această scriitoare controversată, și literatura scrisă de ea?

Pentru că nu face multe paranteze, nu are nevoie de introducere, e fantastică în timp ce e absolut banală și reușește să spună cele mai neașteptate lucruri în cele mai ciudate momente ale povestirii. Pentru că vorbește despre sensibilitate, telepatie, derivă, dar și despre personaje urmarite de obsesia morții, de ideea sinuciderii, de teama eșecului, de umbrele trecutului și de impasurile vieții. Pentru că nu are nici o porțiune de literatură pe care să o pot eticheta în plus.

Pentru că nu mizează pe volum, ci pe text răspicat. Pentru că nu pretinde și nici nu demască. Pentru că povestește.

Pentru că e foarte japoneză, iar asta mă cucerește întotdeauna.

Redau mai jos, sperând că nu încalc vreo lege a dreptului de autor, a interdicțiilor de reproducere a textelor ș.a.m.d., o serie de fragmente care mi-au reținut gândurile suficient de mult încât să doresc să le împărtășesc și altora:

„Am început să percep culori dincolo de fiecare cuvânt. /…/ ..cât de limitate sunt de fapt cuvintele. /…/ ..cuvinte, care se pierd imediat ce sunt rostite. Și care cuprind în același timp clipa și eternitatea.”

„Japoneza mi se pare cu adevărat o limbă surprinzătoare. /…/ limba asta îți pătrunde adânc în suflet.”

„Drumul de întoarcere mi se pare întotdeauna oarecum stânjenitor. Și trist.”

„Emana numai culori închise și era strivită de o existență pe care nici măcar ea nu o putea controla.”

„Oare cum o fi să trăiești într-o altă țară decât cea în care te-ai născut și ai crecsut? /…/ Oare te dizolvi în peisaj, ca orice alt personaj din povestea de acolo, sau rămâi mereu în suflet cu dorința de a te întoarce?”

„- Sincer, nu cred că ești făcută pentru traduceri. Nu ți se potrivesc.

– Știu asta, dar … de ce? Pentru că nu sunt îndeajuns de atentă la detalii?

– Cum să-ți spun… Nu că ești slabă, ești doar prea amabilă. Te lași prinsă de text de fiecare dată, nu-i așa?

/…/

– Dacă te implici prea mult într-o carte, e greu să o traduci.”

„Probabil trebuie să îți folosești puținc orpul ca să îți poți relaxa mintea… Evident, se prea poate ca doar eu să gândesc așa. Acum, am ajuns să îmi doresc o lume diferită și de lumea din ceea ce trtaduc, și de realitate. O lume fără nici o poveste.”

„Eu nu înțeleg deloc Japonia, e atâta ordine aici, binele și răul sunt aceleași concepte pentru toată lumea… Tuturor le pasă ce gândesc ceilalți despre ei, și totuși, întâlnești o grămadă de perverși prin trenuri, iar în clipa următoare dai peste o bătrânică atât de amabilă încât te înspăimântă și te face să plângi.”

„..trecuse încă o zi în care participasem și eu la existența speciei umane..”

NP Banana Yoshimoto

Cartea are în prezent cel mai bun preț pe site-ul Elefant, respectiv 10 Lei. Mai ieftin decât un pachet de țigări!

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/n-p-9842.html

Advertisements

Ne naștem sub imperiul cifrelor

Atunci când ai ținut jurnale o viață întreagă, e limpede că nașterea unui copil impune o serie nouă, dedicată și stufoasă de pagini de jurnal orientate pe această imensă bucată de suflet ce sporește permanent în corpul tău de mamă.

Răsfoind la întâmplare primul caiet în care copilul meu este abordat, întâi ca un gând, apoi ca un făt, iar în cele din urmă ca o ființă umană urlătoare și solicitantă, am constatat zâmbind că primul an din viața unui om este reprezentat și urmărit în cifre. Numere ce îți definesc persoana din toate punctele de vedere. Greutatea la naștere, lungimea, cantitatea de lapte de la o masă sau dintr-o zi întreagă, dimensiunea tălpii, circumferința capului, doza de medicament de la prima răceală, dimensiunea reacției pe coapsă după al doilea vaccin, orele dormite pe noapte, minutele de plimbare pe zi, lunile de viață marcate prin torturi mici și bucurie uriașă, sume cheltuite pentru scutece, mărimile hainelor cumpărate și purtate, numărul de vizitatori din prima săptămână acasă, ….. Lista este atât de lungă încât pare a nu se putea încheia niciodată decât prin omisiune sau convenabilul et caetera.

Multe din aceste repere încifrate prezintă interes nu doar pentru părintele care notează evoluția puiului de om, ci sunt urmărite și de către medicul pediatru, de bunicii eroului, de prieteni, de cei care fac comparații, de tot felul de persoane implicate mai mult sau mai puțin în viața noului-născut, iar cifrele acestea care rămân de la 0 la 9 pot bucura, înspăimânta ori flata, doar prin așezarea lor. 

Un copil care a scăzut peste 200 gr în maternitate aduce temeri în sufletul de mamă, o temperatură de 38,8°C poate invoca o panică teribilă în inima părinților iar o înălțime de 57 cm la 2 luni poate flata un părinte înalt care devine posesorul certitudinii că odrasla îi seamănă.

Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, punctele de referință devin tot mai puțin concise. Din al doilea an de viață deja, notațiile mele marchează cuvinte noi în vocabularul fiului meu, descrierile jocurilor preferate, ale privirilor și reacțiilor în diferite situații încep să se dezbrace de forma cifrelor și să aibă nevoie de cuvinte. Multe, mărunte și precise.

Mi se pare fermecător că evoluția ființei umane conduce de la cifre la cuvinte. De la cantitate și dimensiune la nuanță. Poate acest detaliu rezumă cel mai bine transformarea din primată în ființă umană.

Operația reușită, pacientul în comă..

I-am cerut soțului meu o etajeră. În care urmează să organizez toate jucăriile copilului nostru (care au trecere în continuare și) care stau înghesuite, clipocind electric și cântând înfundat, înghesuite unele peste altele, în cutii imense de carton în camera de zi.

Am așezat ordonat (și imaginar) obiectele vizate, pe mărimi, tipuri de jucării și în funcție de frecvența de căutare pe care o anticipez din partea proprietarului de drept.

Tot stivuind jucării și piese de Lego, mașinuțe telecomandate și instrumente muzicale, m-am depărtat de puștile cu burete și de seturile de plastelină și am ajuns să cotrobăi între gândurile mele ce revin obsesiv. Am înghesuit într-un coș cafeniu toate temerile legate de înscrisul copilului la grădiniță, am aranjat frumos toate cuvintele pe care le folosește el în prezent și le-am scris în culori diferite în funcție de registru, am lăsat pe cel mai jos raft acele dese reveniri la alimentație, renunțatul la scutec și pedepsitul constructiv.. M-am trezit într-o profundă nevoie de a-mi sorta propriile gânduri și de a prinde în perete o poliță separată pe care se înalță gândurile firave legate de carieră, de realizarea profesională, schimbatul garderobei, întâlnirile cu prietenii, planurile pentru revelion, completatul de chestionare online, semnatul de petiții și participatul la proteste, aniversările membrilor familiei și organizarea Crăciunului. Mi-am dat seama că polița aceasta „personală” e atât de aproape de mașinuțele cu uși rupte, de temerile legate de cățăratul pe toboganele din parc și de cafeaua cu fetele din trupă încât nu reușesc să le separ limpede și satisfăcător.

Mi-am dat seama că după ce toată etajera e plină și raftul personal e încărcat la refuz, nici una dintre problemele mele nu este rezolvată.

Constatare

Când ești furios, nedreptățit, în defensivă sau foarte mândru te referi la copilul tău cu „fiul meu” sau „fiica mea”.

Când ești trist, copilul îți suferă și atunci când ești drăgăstos, copilul este desemnat prin diminutive, prin vorbe de alint sau prin sintagme înduioșătoare gen „puiul de om”. 

Ciudat cum suferința și iubirea tind să aducă la suprafață aceleași cuvinte, ca și când o unică și constantă coardă sufletească ar percepe ambele atingeri.

ImageImage source : http://goo.gl/S829Ip

 

Diminuarea treptata a elocintei

Cu cat mai mult timp petreci alaturi de o persoana cu care te intelegi din priviri, cu atat mai mult iti pierzi din elocinta.

Oamenii care te inteleg prea bine, care iti intuiesc gandurile, ideile si sentimentele nu mai au nevoie de atatea explicatii. Nu apuci sa exprimi decat jumatate de gand, uneori nici nu e necesar sa spui nimic pentru ca ti se raspunde din start la ceea ce nu ai reusit sa rostesti. Cu cat mai mult te izolezi de cei cu care te intelegi greu, de cei cu care iti pierzi rabdarea ori de cei care au alte puncte de vedere fata de tine, devii mai sarac in cuvinte, mai stangaci in oratorie.

Nefiind nevoie sa faci apel la vocabular, la sinonime, nefiind nevoit sa gasesti variante diferite pentru a exprima acelasi lucru in mai multe feluri, incepi sa lasi in urma ceea ce odata iti aparea foarte usor in minte. 

Cand esti nevoit sa discuti cu un necunoscut ori cu persoane care nu sunt deloc pe aceeasi lungime de unda, descoperi ca intampini dificultati in alegerea cuvintelor, in a te face inteles. In primul rand te minunezi cum de nu pricepe ce vrei sa spui. Apoi te enervezi ca nu iti urmareste discursul. Iar pe final iti dai seama ca esti lipsit de coerenta, ca prezinti doar jumatati ori sferturi de idei, de situatii si ca ar trebui sa reiei tot ce ai istorisit pentru a putea comunica ceea ce doreai de fapt sa spui.

E socant sa descoperi ca apropierea de cei alesi, de cei dragi sufletului si de cei compatibili te indeparteaza de restul societatii, te scoate intr-o sfera mai departata si mai animalica, o sfera a comunicarii in suspendarea cuvintelor.

La drum

Am pășit cu dificultate în gară. Ușa se deschidea anevoie, stropii de ploaie de pe ochelari îmi împiedicau corecta vizualizare a spațiului ce se desfășura înaintea mea, iar umbrela se încăpățâna să nu se restrângă.

Am pătruns în clădirea parțial renovată și m-am sprijinit de una din coloanele cu patru muchii a călor culoare nu o puteam distinge. M-am războit cu umbrela, apoi cu geanta. Am izbutit să adun în laveta de ochelari toată apa rece de pe lentile și apoi mi-am reluat postura de om stăpân pe sine și pe lume.

Am încercat să mă orientez între ghișee, dar nu puteam citi nimic din afișele lipite pe ferestrele securizate, așa că m-am îndreptat spre cea mai aproapiată casă de bilete deschisă. În fața geamului dublu am realizat că fusese o iluzie. Iluminarea era derutantă, dar ghișeul era închis. Am adăugat kilometrilor parcurși în viață aproximativ 5 metri parcurși până la următorul ghișeu și m-am așezat în spatele celor 3 persoane care foșneau bani, poșete și ziare, într-o coadă clasică, respectiv dezordonată și zgomotoasă, pe care nu o anticipasem.

Am încercat să identific pe panoul electric trenurile care urmau să plece din stație. Am citit lent primele trei destinații: Mediaș, Tg. Mureș și București Nord. Pentru că mai aveam suficient răgaz, mi-am înghesuit pleoapele unele în altele pentru a descifra orele de plecare. Nu eram sigură că ceea ce ochii mei imperfecți dar frumoși – mi se spusese de multe ori că sunt frumoși, așa că ajunsesem să cred și eu, cu toate că în adâncul sufletului știam că era o replică de consolare pentru orice om cu vederea deficitară – este corect, dar conform estimărilor, cea mai bună opțiune era Tg. Mureș. Trenul pleca în maxim 15 minute (nu puteam fi sigură dacă ultima cifră era 3 sau 8, dar nu conta) și minim 7 minute, deci aveam timp suficient.

– Doamnă, aici vindem bilete de tren nu bilete pentru tărâmul viselor!

Vocea unei casierițe grase cu voce stridentă m-a smuls dureros din calculele mele aproximative și mi-a stârnit un hohot de râs neprevăzut.

– Ba să știți că eu pentru tărâmul ăla doresc un bilet. Destinația Tg. Mureș; acceleratul care pleacă în 7 sau în 15 minute.

– Ăla e tărâmul viselor? Groaznic. Da de Paris, n-ați auzit? Sau de America? Mă rog, fiecare cât poate. 30 lei. Peronul 2.

Pentru că râdeam deja cu lacrimi și răspunsurile impiegatei nu meritau o gratulare reală, am plecat fără să mulțumesc după ce am achitat suma solicitată și am primit biletul cu inserții argintii.

Am împăturit biletul și l-am îndesat în buzunar pentru a nu pierde timpul căutând prin poșetă ulterior și mi-am rotit privirea în jur. Am cumpărat o sticlă de apă plată (bombănind că am ajuns să cumpărăm ce natura oferă gratis), un pachet de gumă de mestecat și un covrig cu multă sare (am cerut în mod expres să fie cu multă sare și angajata simigeriei s-a bucurat vădit să scape de un produs deloc râvnit – s-a bucurat într-atât încât a greșit calculul și mi-a dat mai puțin cu 3 lei decât era aritmetic firesc).

Am ieșit din clădirea întunecată întrebându-mă de ce a rămas la fel de întunecată deși era împânzită de afișaje luminoase și cu toate că fuseseră marmorați pereții. Unele zone păstrează un aer funest chiar și atunci când ar trebui să invite la aventură, să sporovăiască vesele despre posibilități, direcții și legături.

M-am împiedicat la ieșire și mi-am scăpat covrigul foarte sărat pe jos. L-am recuperat fulgerător, cu un gest lipsit de eleganță chiar dacă scornit de instinctul feroce de felină. L-am studiat îndeaproape (mai aproape decât ar fi făcut-o alții, fiind necesară apropierea lui de vârful nasului meu și de plasarea lui ca într-o mișcare amețitoare a unui sașiu). L-am scuturat puțin, am mai suflat de praf și l-am mai zăngănit de două ori în aer. Am înjurat cu convingere personalul din alimentația publică autohtonă care nu are încă refexul de a include și un șervețel la servirea clientului.

După ce m-am împleticit pe scările rupte cu margini de metal ruginit și am strâmbat din nas la mirosul subteranului gării, am ajuns victorioasă, cu un entuziasm de neștirbit pe peronul doi. Am verificat dacă e peronul doi și mi-am înfipt dinții în covrigul buclucaș, încercând să-mi dau seama din ce direcție va sosi trenul.

După ce am ronțăit jumătate din împletitură, am scos biletul din buzunar și am studiat. Vagonul 3, locul 21. Frumos. E bine. e cum trebuie să fie. Am auzit un șuierat metalic și am introdus la loc în buzunar biletul. O zi aleasă la întâmplare, un impuls de moment, o destinație aleasă fără rațiuni spirituale, un tren ce îmi va oferi o aventură spre necunoscut. Mă simțeam liberă și bucuroasă. Nu aveam nici un plan de întoarcere, nu aveam nici un traseu, nici măcar unul vag, nu știam ce o să fac odată ajunsă în Mureș și nu cunoșteam pe nimeni în acel oraș. Mi-am amintit de copilărie. De adolescență. De cei care m-au așteptat în gară ori care m-au condus la tren, ajutându-mă cu bagajele și dându-mi sfaturi pline de afecțiune. Mi-am amintit de cântecele urlate în mers, de poveștile avute cu necunoscuți pe culoarul vagoanelor, de mâncarea ciugulită la geam și de alergatul după personalul de legătură noaptea, în miez de iarnă. Mi-am amintit toate zâmbetele și lacrimile, toate gândurile agitate dinaintea plecărilor și stupoarea în fața tristeții ori entuziasmului exacerbat. Le-am parcurs toate în imagini, cuvinte și sunete rapide, iar apoi m-am întrebat.. Și acum?..

..Acum e cel mai bun moment pentru o călătorie cu trenul. Nu am așteptări. (Nu sunt așteptată în nici o parte, iar eu personal nu aștept nimic anume de la călătoria în sine.) Nu am obligații. Sunt liberă de toate responsabilitățile umane. Singura mea responsabilitate asumată este aceea de a cataloga și explora toate ideile, toate senzațiile și toate trăirile pe care le voi avea. Iar acestea se vor insinua ființei mele, transformând acel eu al meu, revenind în cele din urmă la mine.

snail

Image source : http://farm9.staticflickr.com/8525/8606746518_29f0d13649_z.jpg

Sibiu Book Fest(ival)

Am plecat să căutăm un prieten. Un prieten al cărui telefon refuza să ne ajute în căutări. Știam că e în centrul orașului, la Book Fest, căutând un volum pentru sărbătorita la a cărei petrecere urma să mergem împreună.

Bucuroși că am avut cel mai bun pretext ca să ne plimbăm printre cărți nou-apărute, printre curioși și printre cuvinte, ne-am îndreptat hotărâți către primul cort de interes.

Nu am ajuns însă la raftul de cărți, pentru că tocul meu drept s-a blocat între două pietre cubice ale Pieței Mari și am fost nevoită să mă lupt câteva minute cu rezistentele blocuri de piatră pentru a-mi recupera mai întâi pantoful, apoi flecul și a meșteri improvizat pentru reasamblarea încălțării afectate de episod. Cu pași șovăiți și o puternică jenă răzbătând din obraji (în pofida pudrei pe care mă străduisem să o arborez cu eleganță), am făcut o incursiune în toate editurile dragi mie, apoi mici popasuri la cele de domeniul ineditului personal, revenind apoi la editurile de care îmi era foarte greu să mă despart.

Am sesizat că majoritatea expozanților s-au prezentat cu cele mai noi apariții ori cu cele mai bine vândute publicații, ceea ce nu m-a încântat neapărat. Cu toate acestea, am ajuns (ca de obicei) în postura ingrată de a îmi impune o selecție – frustrantă, extrem de frustrantă – astfel încât să mă încadrez într-un buget .. de criză.

Am aflat între timp (pentru că lanțul prietenilor este lung și verigile se leagă între ele, chiar și în absența mijloacelor moderne de comunicare) că prietenul nostru ajunsese acasă și ne aștepta „la domiciliu”, fiind astfel nevoiți să scurtăm brusc periplul tentațiilor literare. Nu am plecat din Piață înainte de a găsi Căsuța de Lectură (minibiblioteca stradală amplasată de curând în centrul orașului), de a zâmbi drăgăstos cărților găzduite în rafturile de lemn și nu înainte de a saluta cu respect manifestanții anti-corporatiști care se grupau și își pregăteau „armele de luptă” pentru protestele de la ora 7. Când deja ne luam zborul, în pași tot mai puțin apăsați și în manieră tot mai zgribulită (din cauza vântului), am primit și fluturași și documentație despre ce presupune proiectul de la Roșia Montană.

Cumva, sângele meu a simțit o înfiorare plăcută la ideea asocierii culturii cu susținătorii naturii – un patrimoniu real care reprezintă tot ceea ce trebuie păstrat și ocrotit în timp: omul în mediul său, ființa luptând pentru lumea în care viețuiește prin cele mai de seamă ustensile ale sale: cuvintele și ideile.

Image Detalii tehnice :

http://www.cultura.sibiu.ro/cal_main/event/1194/

https://www.facebook.com/bookfestivalsibiu