Copilul bilingv

Copiii învață foarte ușor 1-3 limbi în fragedă pruncie, fără să fie necesar să abordeze limba prin exerciții gramaticale, tabele cu verbe neregulate ori teme pentru acasă. Asimilarea limbilor în paralel devine uneori de un amuzament copios.

– Apă!

– And.. what do you have to say in order to receive water?

– Mama, pleeeease gimme sooooome apă !!

Beautiful-Water-Clouds-21Image source : http://goo.gl/ITpcxo

Copilul descurcăreț

La orele 5 trecute fix ne prezentăm la grădiniță pentru a recupera copilul. Uneori ambii părinți, alte ori doar Majestatea-Noastră-Mama-Copilului. Astăzi eram împreună.

În dulăpior găsim o fișă corect colorată, cu recompensă vizuală sub formă de ștampilă pentru premianți și după ce primim explicații despre respectiva activitate, cu multă mândrie din partea odraslei cu chef de vorbă, își preia porția de biscuiți de la educatoare.

În timp ce molfăia tenace la ei, iar eu îl îmbrăcam de plecare, suntem atacați cu următorul text imperativ:

– Tata, iei shop!

Tatăl copilului de 3 ani jumătate, fericit că îi este adresată personal o solicitare atât de delicată, percutează rapid și continuă linia de dialog.

– Da; vrei la magazin? Dar ce dorești să faci acolo?

– Io blue shop!

– Aha, am înțeles. Daaaar…. Dacă tati te duce la magazin, îi dai și lui un biscuite?

– Îhî. … Lili !!! Mai iei una biscuiți.

BiscuițiImage source : http://goo.gl/qnMYgC

Senzații. Inferențe. (in)Certitudini.

Mă uit la el și îmi spun „E același! E cel de ieri, dintotdeauna.” Surâd. E simplu să-l suprapun miliardelor de amintiri. Clipe peste clipe, expresii și evenimente.

Îl iau în brațe. Mi-l apropiu. Discret, îl miros. Adulmec precum un lup în crâng și verific dacă e același. În umori nu s-a schimbat nimic.

Îmi lipesc fața de urechea lui. E moale, fragilă, simpatică, puțin rece. Nu i-am mai văzut niciodată urechile așa. De regulă sunt la adăpostul unui șuvoi molcom de păr șaten-blonziu. Mi-e milă de ele acum. Parcă sunt expuse. Prea vizibile. Îi aparțin mai puțin. Aparțin un pic mai mult publicului. Un pic mai mult decât mi-ar fi plăcut mie.

Se întoarce; râde; îl gâdil. Se scutură de mine. Mă bucur că nu mă împinge. Se retrage treptat și își vede de mașinuțe, de joaca lui ba șoptită, ba trâmbițată. Îmi e drag, îl cunosc. Îi anticipez mișcările; replicile. Înțeleg ce vrea să cânte.

Mă ridic și mă așez lângă el pe podea. Are nevoie de ajutor la reparatul podului. Între pașii puțini dintre canapea și podea îl mângâi pe cap. Pe ceafă. Are părul mai aspru. Scurt. Îi simt oasele craniului și degetele mele sunt mai aproape de scalpul lui. Mai aproape decât oricând. Senzațiile pe care degetele mi le transmit mă înfioară. E prima dată când îl mângâi pe cap! Prima oară în viață!! E copilul meu, are 3 ani și 3 luni, dar de când l-am tuns parcă e alt omuleț. Atât de multe s-au schimbat. În timp record. Parcă am înlăturat un strat de protecție. Parcă i-am aruncat coconul ce-l proteja de .. nu știu de ce anume îl proteja, dar acum simt că e mai vulnerabil.

Ne jucăm împreună și mă liniștesc. Estimez riscurile noii situații. Sunt minime, totuși. Nimic nu mă conduce la îngrijorare. Sufetul meu începe să tresalte. O voce micuță, dar foarte stăpână pe sine răsună din interior: „Noi descoperiri de făcut!” A anticipat valul de entuziasm care clipocește peste cugetul meu – e o nouă etapă, vor fi noi expresii, noi ipostaze, o serie nouă de amintiri diferite. Un punct urmat de alt punct, de încă un punct, de o virgulă, de culoare, de exclamare și întrebări. E bine, e frumos, e inedit dar înnăscut.

hair-strandsImage source : http://goo.gl/dfwLXp

Chiftele și plămâni

Persoanele din familia mea care au suferit de boli au făcut-o cu foarte multă decență. Au avut boli care au trecut magna cum laudae testul esteticului. Un leșin, un jet de vomă, o privire înghețată, deraieri de la logică, deformare de amintiri, dereglări de respirație, o mască și un tub cu oxigen, un auz pierdut și neregăsit, o încovoiere de spate, un somn profund, mult prea profund, ireversibil adânc… Nimic din panoplia grotescului.

E cu totul altceva când te trezești studiind naiv sânge închegat prin casă în timp ce gânduri cenușii, pline de apa unor lacrimi încă nevărsate, se rotesc lent, greoi deasupra petelor purpurii..  dimineață același om țopăia prin casă în salturi de karate și răgea ca un leu ducându-și copilul de mână spre grădiniță. Ne-am despărțit după o cafea și un plan bine ticluit, ne-am revăzut, am inaugurat noile periuțe electrice și am curățat legume, am tocat carne pentru chiftele. Cum e posibil ca omul acela două ore mai târziu să-și scuipe bucățele infime de plămâni prin aceeași casă, să se înece cu propriul sânge și să ajungă agățat de o perfuzie?! După orice regulă a normalului, ar trebui să fie imposibil. Măcar improbabil.

Dar așa se petrec lucrurile neplăcute. Sunt puține cele care aruncă mai întâi un buzdugan prin poartă și cer permisiunea de a se înființa în căminul nostru. Doza de absurd care le însoțește este însă cea care blochează decisiv anumite momente în cuget și-n suflet.

După ce toată viața ai leșinat la al treilea strop de sânge zărit – fie propriu, fie al unui seamăn – ți se pare nefiresc să poți curăța mici iazuri vâscoase de pe diverse obiecte fără altă reacție în afară de un senzorial banal de suferință, teamă și durere. Să stai noaptea două ceasuri să prăjești chiftele, în tigaie și-n cuptor în miliarde de ture și reprize, cu zeci de arsuri stupide, este la fel de nebunească o acțiune în continuarea unei astfel de zile ca administrarea unui cappuccino cu frișcă pisicii vecinului. Însă, trebuie făcut ceva cu mixtura începută, cu toată carnea care zace în castroane, iar dacă e să mă chestionez cât pot de sincer.. nu, nu am nimic mai bun de făcut la ora asta. Orice altceva aș putea eu face acum nu ar schimba cu nimic starea de fapte: omul iubit în spital; copilul dormind în pătuț; părinții mei la casa lor, învăluiți în pașnici și familiari vălătuci de tutun; părinții lui la fel de departe ca întotdeauna; bunica mea urmărind un serial coreean, iar prietena cea mai bună citind o scrisoare veselă, expediată parcă acum vreo 3-4 vieți. Totul e altfel firesc. Mai puțin prăjitul chiftelelor în creierii nopții. Mai puțin omul iubit internat în spital. Luna e impasibilă în cadranul ei ceresc. E mută ca și ieri. Așa cum era și alaltăieri ori acum (20)14 ani. În curte frunzele viței de vie sunt la fel de maronii cum au fost toată săptămâna. Ceva este totuși statornic. Sunt multe cele care rămân. Care continuă la fel.

Pe aceste altele neîntrerupte mă bazez pentru ziua de mâine.

Ce a fost să fie iarăși. Să mai spunem ce-am mai spus.

Să revină ce-i iubit. Să adaste voia-bună.

Să mai curgă timpul nostru – ce-i urât să fie dus.

Conversație la Zoo

Ieri am făcut o lungă plimbare cu soțul și copilul, ajungând chiar și la grădina zoologică. Nu, contrar așteptărilor, copilul meu nu a făcut nimic mai spectaculos decât să povestească în limba lui unică în lume cu un struț, pe care l-a salutat respectuos la plecare, fluturându-i mâna liberă (cealaltă fiind ocupată cu un cornet cu înghețată). Am avut parte, în schimb, de o întâmplare absolut delicioasă oferită de un grup de necunoscuți. 

Am surprins următorul schimb de replici:

  • (copil)   – Mama! Am găsit un leu aici!
  • (mama) – Da? Ai mai găsit un leu? De ce o fi el separat de ceilalți?
  • (copil)   – Cred că-i maidanez!!

Mi s-a părut genială replica, fapt pentru care îmi permit să o împart și cu cititorii mei. Chiar merităm un strop de umor pur și nevinovat la sfârșit de săptămână.

lion_ft-184x184Image source : http://goo.gl/zbvj9i

Despre mine și alți oameni

Ne alegem partenerii cu simțul umorului. Ne plac oamenii spirituali. O glumă bună poate destinde orice atmosferă, poate descreți frunți și poate readuce armonia acolo unde s-a înstăpânit gâlceava.

E important ca omul de alături să fie vesel, amuzant. M-am întrebat de ce reacționez eu personal atât de bine la cei care sunt mai receptivi la umor și mai hazlii din fire. Este vorba despre acel element al copilăriei de care se pare că nu mă pot lipsi: jocul – aspectul ludic al existenței. Echivalez umorul celui de lângă mine cu disponibilitatea lui la joacă, la acea pornire sinceră, senină, intuitivă și fermecătoare pe care o regăsesc la copiii fericiți în universul lor jucăuș, dinamic și creator.

Disting măscăricii de oamenii amuzanți. Cei dintâi îmi displac – sunt acei copii pervertiți, în al căror joc nu mai pot recunoaște autenticul. Din același motiv resping fățarnicul convențional al clovnilor, unde jocul este rezultatul unei repetiții conștient pregătite, unde zâmbetul este forțat și indus. 

Nu reușesc să înțeleg nici persoanele mereu cu gura până la urechi, permanent bine-dispuse, care râd din orice, de cele mai multe ori gratuit sau inadecvat – așa cum alții își maschează stinghereala învârtind un inel sau răsucind o țigară între degete. Am asimilat conceptul oamenilor veseli, însă acelor rare personaje cărora le lipsește aparent momentul de seriozitate, de meditație, procesul de cogitație și experiența în nuanțe variate a vieții; acelora nu le-ar putea spune niciodată „prieteni”.

Nu mă mulțumește jocul veridic al umorului – îl iubesc doar pe cel cu adevărat real.

video games minimalistic funny artwork guild wars 2 quaggan_www.wall321.com_23Image source : http://goo.gl/LRXMOy