Din cele de zi cu zi :-)

Voodoo modern.


Copilul de 5 ani este supărat și extrem de înfuriat pe părinții care i-au interzis vizionarea filmului de desene animate pe care îl urmărea. Prea puțin contează că reacția lor a venit ca răspuns la cele 4-5 replici de „Nu” – alternate de „Nu vreau!” – pe care le primiseră la orice îi spuseseră în ultima jumătate de oră. Fusese prevenit că, dacă va continua acel comportament neadecvat, vor ajunge și părinții să reacționeze în același mod. Nu îl interesează deocamdată motivul pentru care nu își poate satisface plăcerea pe care o râvnește. Stă cu brațele împletite pe piept, cu privirea ațintită în podea și încearcă să își provoace părinții prin muțenie. Nu i se acordă atenția scontată. Recurge atunci la acțiune: pe tabla din cameră scrie cele 3 prenume ale membrilor familiei. Pe al său separat de cele ale părinților. Sub numele propriu desenează sârguincios și atent 5 bife. Peste prenumele părinților trasează ferm și încruntat câte un X imens. Nu i se pare suficientă răzbunarea, mai marchează unul sub cele 2 nume, pe care le închide apoi într-un cerc cu colțuri. Trântește carioca în tava din care o luase și se așterne pe așteptat un răspuns din partea celor eliminați de pe lista cu persoane acceptate.

După câteva minute încearcă să se joace cu diverse jucării din încăpere, însă frustrarea de a nu fi primit un minim comentariu la ceea ce face, îi pretinde un act curajos: pornește singur televizorul recent oprit. Fără un cuvânt, tatăl folosește telecomanda pentru a face imaginile de pe ecran să dispară. În liniștea camerei, copilul pufăie:

De ce?! Vreau desene.

Fiind o primă verbalizare îndreptată către părinți, i se explică simplu și calm faptul că „Nu” chiar nu reprezintă un joc, ci un răspuns care generează consecințe, că un comportament nedorit se corectează, iar atitudinea ideală este aceea de a-și cere scuze pentru greșeala înțeleasă și asumată.

Bine, atunci, cer scuze.

I se explică, la fel de răbdător, că va fi iertat atunci când își va cere scuze cu adevărat, când va regreta faptul că a necăjit oameni bine-intenționați, care se preocupau de bunăstarea sa și că a spune un lucru în care nu crezi echivalează cu a nu spune nimic.

  • Da’, am cerut scuze și vreau înapoi desene.
  • Noi am înțeles că dorești să te uiți din nou la desene, am înțeles și că ești furios, dar tu încă nu ai înțeles ce ți-am spus noi. Mai gândește-te puțin la ce ți-am explicat: crezi că așa procedezi corect?

A mai stat puțin îmbufnat și a mai aruncat câteva priviri către ecranul întunecat. A stat în cumpănă: să mai întindă degetul și să pornească încă o dată televizorul? Poate de data asta va funcționa. Sau mai bine să încerce altceva? Părea a-și pune în balanță opțiunile. După mici ezitări, i-am auzit vocea mai puțin agresivă: Îmi cer scuze și promit că nu mai fac așa.

Am mai discutat câteva zeci de secunde pentru a ne asigura că a înțeles realul motiv de supărare și apoi am negociat minutele pe care le mai avea voie în fața ecranului.

 

Corectitudine.


Urmărind episodul de desene animate, s-a ridicat de pe scaun, a luat o altă cariocă în mână și s-a îndreptat către tabla aproape plină de simboluri.

Pe același rând a enumerat toate prenumele noastre, subliniate cu câte o linie (aproximativ) dreaptă, iar între prenumele părinților și prenumele propriu a schițat un omuleț extrem de vesel. Apoi s-a ridicat mulțumit și a reluat vizionarea TV.

Părinții, din nou au fost lipsiți de reacție vizibilă, însă și-au zâmbit complice peste capul băiatului.

Înainte de a merge la culcare, copilul i-a luat de mână și le-a arătat tabla: «Știți ce este aici? Ne-am desenat pe noi. Prima dată eram supărați și apoi cum am cerut scuze și suntem „happy”. Vă iubesc.»

 

Încântare.


Chiar dacă sunt copii, simt aceleași nevoi de afirmare și impunere a propriei voințe ca și adulții. Este firesc să-și exteriorizeze furia și supărarea în momentele în care lucrurile nu se petrec în modul dorit. Este necesar să înțelegem și să acceptăm această realitate. Totul trebuie să fie explicat, oricât de simplu ar părea sau de ușor de depășit. Comunicarea și schimbul de sentimente sunt vitale.

Sunt adorabili atunci când își exploatează metode de exprimare recent identificate. Dau dovadă de o uimitoare și profundă înțelegere a situațiilor, a necesității de a restabili echilibrul și a reconfirma dăinuirea afecțiunii în pofida micilor conflicte.

Să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă cu atâta pasiune!

 

Târgul 3-în-1

Lunile de iarnă trebuie decorate ca să nu observe omul că de fapt este frig, e plin de zăpadă și țurțuri de gheață, iar ceaiul fierbinte după 2-3 luni de răcoare și lopătat nămeți nu mai înveselește spiritele – așadar s-a inventat Valentine’s Day.

Am preluat sărbătoarea, doar la noi e iarna lungă și pretextul pentru hlizeală și răsfăț e suficient de bun – e o sărbătoare bună, nu dăunează nicicui.

Ceea ce m-a frapat astăzi în incursiunea mea prin centrul orașului, pe pietonala sibiană, a fost însă amalgamul – de la inimioare, ursuleți de pluș, dulcegării comestibile, jucărioare de lemn pentru copii, baloane cu imagini, bijuterii, flori până la mărțișoare, felicitări de 8 Martie și medalioane împletite pe șnururi alb-roșii am găsit de toate. Se pare că e rentabil și perfect logic să se pregătească omul din timp și pentru cadouri de 1 și 8 martie, doar și-așa nu mai e mult până atunci. Probabil că jucăriile pentru copii trimit de fapt la 1 iunie, că doar după iarnă urmează primăvara cu toate lunile ei succesive și, de ce să nu profităm, nu?

Mă gândesc că ar fi mai util să organizăm odată la 3 luni târguri, căsuțe și tarabe care să cuprindă toată panoplia de produse ce ar putea fi trebuincioase tuturor sărbătorilor de sezon – gândite pe anotimpuri, să nu forțăm oamenii să cumpere mărțișoare în martie, globuri în decembrie sau costume de baie în iulie. Cuprinzător, de import dar cu prețuri „de ocazie” ori „handmade” și musai cu sloganuri gen „Black Friday de Ziua Îndrăgostiților” și oferte strigate „3 la zece lei”.

profitable-offers

Image source : http://goo.gl/WeJmUi

Progresul..

People live longer, our children aren’t slaving down mines, we do recognise our global responsibilities, even if our governments choose to ignore them. Women are not equal, but they are less unequal than they used to be. We don’t call black men niggers. We are an advanced civilisation. A democracy. Isn’t that something?

Jeanette WINTERSON – Art & Lies

Oamenii trăiesc mai mult, copiii noștri nu slugăresc prin mine, ne recunoaștem responsabilitățile globale, chiar dacă guvernele noastre aleg să le ignore. Femeile nu sunt egale, dar sunt mai puțin inegale decât erau. Nu le spunem negrilor cioroi. Suntem o civilizație avansată. O democrație. Asta nu e o realizare?

Printre gândurile secrete ale mamelor nebune

Ieșind din curte împingând căruciorul în care urma să-mi plasez copilul după ce îl recuperam de la grădiniță, sesizez că bate un vânt puternic. 

Bine că mi-am luat geaca. Dar, cum e așa înnorat acum?! Până acum 15 minute era soare, cald, frumos… Ah, mi-au plecat toate cele 4 șuvițe din agrafe și n-am reușit nici măcar să închid poarta cu cheia încă. Groaznic.

Ajungând la colțul străzii verific telefonul – nu am plecat nici prea devreme nici prea târziu de acasă.

Ce vânt enervant. Clar că pe așa vreme capricioasă nu au scos copiii în curte la joacă, pot s-o iau pe strada cu trecerea de pietoni și apoi paralel cu spațiul lor de joacă în aer liber, e mai ușor de mers pe-acolo cu hardughia de cărucior troncănind înaintea mea. Dar .. dacă totuși copiii sunt în curte? Poate e și copilul meu acolo. Dacă mă vede nu greșesc față de ceilalți copii? Și dacă mă vede, chit că eu nu-i fac nici un semn și nici n-am de gând să-l strig de la gard, dacă aleargă spre mine? Poate se bucură să mă repereze. Dar dacă aleargă prea repede, poate se împiedică. Dacă se lovește de zidul de ciment? Dacă dă cu fața de muchia zidului și se nenorocește?! Aoleo! Va trebui sunat de urgență la 112. Cum pot să intru în curte acolo, la el ?! N-am pe unde. O să fie totul încuiat cu chei. La naiba, ce dracu fac ?! Oare e scump să capitonezi zidul ăla din curte? Cu bureți groși pentru amortizare, ca-n spațiile de joacă..

Căruciorul împins neatent deja de câteva zeci de secunde mă pocnește peste piciorul drept. 

Acum devin stupidă. Să las dracului drobul de sare. O să fie totul bine, n-are de ce să alerge spre mine. În primul rând, nici n-o să fie în curte fiindcă e vânt și stă să plouă. Dar dacă se opune plimbatului în cărucior?! Nu-l mai pot duce în brațe ca săptămâna trecută, deja durerile de spate și efortul sunt prea mari. Fizic nu fac față. Dacă nu vrea în cărucior până acasă va trebui să stau lângă el cât plânge, să-i explic același lucru la infinit sau să încerc să-l conving din aproape în aproape. Trebuie să ajungem cumva acasă.

Mă opresc să mă asigur că pot trece strada în condiții de siguranță.

La zebra asta mereu îmi amintesc scena aia din filmul american cu căruciorul lovit de mașina cu viteză din care zboară dramatic conserve în loc de bebeluș, cum se așteptau spectatorii deja oripilați. Dar la noi chiar au fost loviți copii aflați în cărucior. Și mame ce-și țineau copiii de mână pe trecerea de pietoni. Au murit oameni nevinovați. Și mari și mici. Și unii s-au mai și chinuit până la ultima lor respirație. Să-i ia dracu de inconștienți pe toți șoferii vitezomani și imprudenți de pe șosele!!!

Ajunsă pe cealaltă parte de drum, mai verific o dată ora, sunt în grafic.

Oare astăzi – dacă i-am ascuns tableta cu jocuri și desene animate – o să coloreze în The Little Black Book of Dinosaurs? Am lăsat-o pregătită la vedere pe canapea acasă, cu setul de culori. Hmm… Nu cred totuși. Măcar știu sigur că o să se joace cu basculanta pe care i-am asamblat-o din piesele Lego. Pe aia am pus-o strategic, o vede din prima. Ce puțin circulat e astăzi Șelimbărul. Parcă e mai liniște decât de obicei. Ah, și nici câini vagabonzi nu sunt pe strada de lângă grădiniță. Și aici parcă nici nu bate vântul așa de tare. Două femei acolo în curte.. Abia văd până acolo să le disting trăsăturile! Le cunosc? Nu, nu le cunosc, nu salut.

Cu coada ochiului văd că cele două doamne vârstnice mă urmăresc din priviri.

Oare ce-și imaginează despre mine acum? Ce grad de nebunie îmi acordă, mie, unei gagici ce împinge un cărucior gol pe o stradă unde nu cunoaște pe nimeni. Hihihi.. poate își imaginează că sunt vreo nebună de-aia traumatizată de pierderea unui copil, care plimbă aiurea căruciorul gol ca să-și trateze psihoza. La dracu, dar ceva mai sinistru nu-mi puteam imagina?! Capul meu tâmpit! Femeile alea nu-și imaginează nimic. Sunt eu nebună!!

Văd în depărtare copii în curtea grădiniței. 

Ah! I-au scos în curte pe vântul ăsta. Sper că nu i-au ținut mult afară. De fapt.. Numai de vreo 20 minute bate vântul. Stai să trec strada, să nu mă vadă Arthur dacă e cumva în curte, să nu se agite spiritele. Oare câte educatoare sunt cu ei în curte? Oare sunt toți bine supravegheați? Sunt mai multe grupe, clar, nu e doar grupa lui, că sunt mai mult de 10 copii în curte. E o singură educatoare. Dar ce cuminți sunt copiii! Nici unul nu aleargă bezmetic. Fain! Mă așteptam la lupte de stradă la baza topoganelor. Ah, uite-l pe al meu. Ce drăguț e și concentrat. Și mă-sa e modestă rău. Oare ce-i spune educatoarea? Sunt .. 1,2, 3 .. da, trei copilași cam de vârsta lui, ciorchine lângă educatoare.. Hmm… Poate nu e bine c-am venit pe partea asta. Sper să nu se supere pe mine că am nimerit așa..

Mă apropiu simțitor de grup, dar cât de silențios posibil. O fetiță îmbrăcată în mult roz, a cărei vârstă e estimez la 4-5 ani, merge pe lângă mine, pe parte acealaltăd e gard. Încerc să nu intru cu ea în vorbă, să nu atrag atenția. Oare ea mă știe pe mine?! Nu-i pot asocia nici un nume. N-o cunosc, n-am reținut-o. Îmi pare rău..

M-a văzut educatoarea. Îi fac discret un semn. Nu vreau să perturb dacă se poate. Aceasta, în mod surprinzător, dă din cap spre mine și îi spune lui Arthur: Uite-o pe mama. Vezi cine a venit? Copilul mă identifică după două-trei priviri îndreptate în direcția greșită, apoi fața lui e luminată de un zâmbet timid, ușor rușinat și reținut, de ștrengar ce are o mică bucurie secretă pe care nu vrea nicicum să o dezvăluie. E murdar pe mâini, față și papuci, iar din nara dreaptă îi atârnă un viguros muc transparent.  Îl salut, îi fac cu mâna, e vizibil că mă bucur să-l văd. Vine la gard după o mică ezitare, fără să se grăbească, întinde mâna și mă prinde de un deget prin ochiul mare al plasei de sârmă. Îi spun că o să mergem împreună acasă, s-o urmeze pe educatoare și ne întâlnim la poartă. Educatoarea mai ia un copil de mână și îl conduce pe Arthur prin curte, pe scări, în clădire să-i pregătească ghiozdanul, să îmi predea pachetul-copil complet. Un copil miculuț și buhăit începe să plângă după ce educatoarea îi refuză accesul la zona clădirii și îi spune să aștepte cuminte acolo. Mi se rupe sufletul să-l văd acolo cu lacrimi uriașe în ochi și necăjit, chiar dacă nu îl cunosc. Jalea lor de copilași inocenți este atât de pură, de umană prin nevoia de apropiere de adult, de persoana de siguranță, de elementul uman protector..

Ocolesc clădirea grădiniței, fixez căruciorul în poziție și aștept.

Parcă vântul se înteșește. Oare o să mă întrebe astăzi de tatăl lui? Sau deja știe că dacă vine singură el e încă la serviciu.. Să pregătesc șervețelele umede, să-i pot curăța puțin fățuca până ajungem acasă.

Se deschide ușa și educatoarea mea preferată mă salută voioasă din ușă: Hellooo! Astăzi s-au jucat puțin afară după ce au terminat de mâncat. Îi spun că știu, întâmplător am trecut pe strada cealaltă și i-am văzut in curte. Educatoarea se miră ce vânt e în partea din față a grădiniței și mă asigură că acolo, în curtea unde se joacă toți copiii nu bate așa un vânt. Surâd. Probabil e obișnuită cu întrebările răstite, nedumerite ori cu întrebările mute din ochii mamelor ce-și preiau de atâția ani odraselele din mâinile și brațele ei. Îmi spune apoi despre cum Arthur nu prea mănâncă ciorbă. Nici supă. Doar 2-3 linguri. Eu mă bucur în adâncul sufletului, fără să comentez ce falu. Acasă nu servește nici măcar „o lingură pentru tata” ori „o gură de supă și îți dau iar tableta să te joci”. Sunt informată în continuare despre cantitatea satisfăcătoare de orez cu legume pe care a mâncat-o deși nu s-a atins de ciorbă și râd în sinea mea. E a treia zi în care primește copilul orez. Îi spun educatoarei că s-a mai împrietenit cu această mâncare și acum e mai tolerant cu orezul. Întreb dacă a mai plâns la plecarea noastră, dimineața, dar mi se spune că doar foarte puțin (Sau, cum ar relata un bucureștean „decât puțin de tot”) și că e bine adaptat și intregrat. Eu menționez că sper să nu se mai îmbolnăvească aproape săptămânal pentru că atunci o să aibă continuitate în mersul la grădiniță și va putea chiar lega prietenii, preferințe și povești. Educatoarea mă aprobă și comentează că vremea atât de capricioasă pune probleme tuturor. Realizez că e doar în tricou, că mai bine o las să revină la copii decât să-mi relateze mie detalii pentru satisfacerea curiozității personale, că zgribulește de frig la poartă și că Arthur dă semne de pierdere a răbdării. El își pierde foarte des răbdarea, cred că nu a descoperit încă secretul de a o păstra mereu cu el. Îi mulțumesc pentru tot și îi spun că ne vedem mâine, se retrage zâmbind și urându-ne o după-amiază frumoasă.

Ocolesc grădinița și când ajung într-un unghi mai ferit mă opresc, îi explic fiului meu că o să-l curăț puțin, fiindcă are mâinile și fața murdare de nisip. Observ că fusese deja șters puțin pe față, mucul dispăruse (poate pe vreo mânecă, nu neapărat pe un șervețel folosit de educatoare) și mă bucur efectiv în sinea mea că pun din nou mâna pe copil, că-l văd, îi pun întrebări, mă privește, îmi zâmbește sau mă strânge de fermoar. În fundal, o aud pe educatoare cum adună copiii din curte și le spune că intră toți aucm în grădiniță pentru că se întețește vântul, soarele nu mai pare a dori să iasă din nori și gata cu joaca afară. Și eu și Arthur îi slautăm deci pe copiii pe care nu-i vedem, dar îi auzim sporovăind și mărșăluind lent pe pietriș.

 

 

 

Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM

Dimineață de decembrie în consternare

E iarnă.

Și nu pentru că văd brazi împodobiți, străzi îngreunate de beculețe multicolore, nu pentru că simt miros de vin fiert, scorțișoară sau turtă dulce. E iarnă adevărată, cu strat de zăpadă, cu ninsoare deasă și cu acoperișuri și mașini albite peste noapte. E iarnă pentru că aud scârțâituri sub bocanci atunci când înaintez pe drum și pentru că văd părinți trăgând copii gălăgioși pe sănii, adolescenți care chiuie alunecând pe urme de roți și câini care sar și se rostogolesc în valurile de nea pufoasă.

Așadar, ce face un om duminică dimineața, la ora 10, iarna, după ce și-a băut cafeaua fierbinte și aromată? Se uită pe geam, vede că ninge cum n-a mai nins de un an de zile și decide că toată familia iese din casă. Ne împachetăm, noi adulții, precum cepele din cămară, haine peste haine, șosete peste ciorapi, ghete extrase cu greu din dulapuri întunecate. Pregătim mănuși, căciuli și un aparat foto în ghiozdan, ca să imortalizăm bucuria de copil în prima zăpadă adevărată a iernii lui 2013. Înghesuim apoi copilul în la fel de multe haine-peste-haine, îl îndesăm într-un combinezon de ski, explicându-i pe parcursul operațiunilor despre zăpadă, despre sanie, despre ce vom face și cum va fi afară… Povestim și îmbrăcăm, acoperim toate părțile corpului mic până rămân la vedere doar un nas, niște obraji și jumătăți de ochi curioși.

Tatăl copilului introduce în peisajul mental o supoziție inedită: dacă nu-și amintește sania din anul trecut și îi e frică să se urce în sanie copilului de 2 ani?! Ca să nu avem surprize, încep să-i fac prezentarea saniei ca și cum aș vinde vapoare unui tehnician McLaren-Mercedes: mizând pe pasiunea lui pentru mașini. Îi spun că sania este un tip de mașină fără motor, cu tălpi în loc de roți, care nu pornește singură, dar pe care o trage tata.. ce mai!.. o întreagă comoară de mașină care nu e mașină! Pomenesc de snowmobile, îi amintesc de desenele animate în care apar bulgări de zăpadă, sănii, căciuli, cazemate și alte minunății albe și reci, sperând că astfel copilul este pe deplin pregătit pentru iarna de după geam și ușă. Copilul își studiază calm părinții care îmbracă și sania în pături și ne urmează refractar spre ușă.

Ne prefacem că nu am înțeles protestele lui din timpul ambalării în haine groase, când ne explica ferm și senin nu zăpadă, și îl conducem pas cu pas pe cele trei trepte până în curtea ninsă. Face pași mărunți, după ce stă cu piciorul suspendat în aer secunde întregi, nu vrea să atingă zăpada sau să fie atins de ciudata pulbere, nici pe haine, nici pe ghete. Îi arătăm că sub zăpadă este același biscuite de ciment dintotdeauna și că nu s-a schimbat nimic de fapt. Vrea în sanie. Ne bucurăm, răsuflăm ușurați și pornim. Râde când ia puțină viteză, povestim, zâmbim fulgilor și oamenilor și avansăm fără traseu prestabilit.

Salutăm frin fulare consătenii care își mătură trotoarele și bombănim – aparte către scenă – împotriva matinalei lor hărnicii care ne împinge pe noi în șosea, sania neavând suficient de multă zăpadă sub tălpi pentru a putea luneca ușor. Alegem o zonă necirculată, un fel de parcare dezafectată și provocăm copilul la joacă, la bulgăreală, la construitul unui om de zăpadă. Oroare!! Suntem siderați în fața unui refuz inamovibil de a atinge zăpada, de a face măcar un pas,  de a participa în jocul nostru, de a se lăsa inspirați de copiii care se aleargă și se bulgăresc la câteva zeci de metri de noi. Nu își părăsește reduta: se înfige lângă sanie, acolo unde l-am debarcat, începe să plângă din ce în ce mai convins că omătul e personificarea satanei, menite să-i distrugă lui existența, cu o prezență copleșitoare, de neînțeles și imposibil de combătut. Reluăm discursul despre apă și îngheț, despre Masha care se bulgărește cu Mishka și cu pinguinul de la Pol, despre cazemată și mingi de nea, despre oameni de zăpadă și distracție, despre lunecuș.. Nimic, nimic din toate vorbele noastre încântate nu permează scutul de obiecții copilărești, care curg în șiroaie pe obrajii micuți. Din ce în ce mai exasperați de reticența copilului „care nu ne seamănă deloc în relația cu zăpada”, așezăm flăcăul gingaș înapoi pe sanie, curățăm fulgii care i-au atins bombeul și mănușile și ne hotărâm din priviri să-l tratăm ca pe un spectator. Cheful vine mâncând, pofta vine mirosind… Abureli în miez de iarnă. Nimic mai fals decât aceste stereotipii! Ne continuăm munca la omul de zăpadă, ne bulgărim, sincer veseli și gălăgioși, țopăim, încercăm să-i adresăm și lui câte o remarcă, povestim încontinuu și transpirăm sub cojoace, frustrați de reiterarea experienței negative de pe litoral. Cred că avem singurul copil din țară care refuză să pășească pe nisip, pe plajă sau pe aleile nepietruite de la malul mării. Ne amintim triști cât de dificil a trecut săptămâna de dimineți de iulie în care ne-am chinuit să ne punem toată înclinarea noastră spre psihologie în sprijinul persuadării copilului că nu i se topesc tălpile la atingerea nisipului, că nu îi pică mâinile dacă îi curg printre degete fire de nisip și că toată lumea de pe plajă e la fel de golașă ca și el dar totuși avansează pe malul apei. Nici încălțat nu a fost dispus să calce pe altceva decât pe prosoape, pături, saltele, podețe de lemn ori margini faianțate de piscine.

Se pare că nisipul de pe litoral (nu și cel din spațiile de joacă!!) și zăpada fac parte dintr-un ciudat instrumentar al torturii, apanaj al răului și elemente ale periculosului. Copilul nostru este unul deosebit, cu personalitate. Că dacă nu poți să-l convingi de contrariu, începi să te lauzi că este așa cum este, nu? Ne asumăm noua provocare în calitate de părinți: obișnuirea fiului nostru cu zăpada, cu experiența iernii, cu găsirea bucuriei autentice a sufletului de copil în mijlocul nămeților. Ne încurajează un singur aspect în sisifica atribuțiune: trecutul. În cei doi ani care au trecut, băiatul nostru a mai pus mâna și piciorul în zăpadă, a mai râs între fulgi, a pus palma în zăpada de pe garduri și a atacat cei mai înalți nămeți într-o salopetă galbenă pe care un arici gri tivit pe pantalon îl susținea în escaladarea munților de zăpadă stivuiți în colț de stradă.

Mă uit pe geam în continuare, la a doua cafea, după a doua tura de lopătat zăpada din curte și de pe trotoar, privesc miliardele de fulgi care curg către pământ și îmi doresc să-mi văd cât mai repede copilul fericit că iese afară în zăpadă, aruncând cu bulgări în copaci și călcând pe urmele mici ale unei pisici…

11057350-little-kid-making-a-snowman

 

Image source : http://goo.gl/D729j9

Lămurire

Atunci când mamele afirmă că „nu au timp pentru nimic”, nu o fac cu scopul de a se plânge și nici de a li se dezvălui faptul că au prunci răsfățați cărora le acordă prea multă atenție. Este o simplă informare ca să știe interlocutorul de ce anume dumnealui nu a primit o doză mai mare de interes prin comparație cu cea pe care o aștepta.