Geamia Hunchiar

Să vizitez o moschee.

Cândva, demult, mi s-a înfiripat acest gând în minte și am știut că odată și odată o să văd o moschee. Cel puțin una. De curând am văzut un astfel de așezământ, aproximativ întâmplător (dar, doar aproximativ), pe când mă plimbam în căldura de prânz a Constanței. 

Răcoarea Geamiei Hunchiar m-a învăluit ca o binecuvântare după soarele dogoritor de la malul apei, după treptele sparte urcate vorbind și praful inhalat prin traversarea unui șantier. Curtea interioară ne-a întâmpinat cu umbră și cu afișul „Taxă de vizitare: 4 lei”. Am salutat, ne-am învârtit puțin, bucuroși că puteam respira normal, am admirat, am achitat și am intrat.

Simplitatea frumoasă a interiorului m-a surprins foarte puțin. Nu mă așteptam la ceva anume, nu îmi formasem așteptări de la bun început, însă am remarcat o elegantă geometrie a spațiului și o ghidare discretă a atenției asupra unui mozaic luminos de pe peretele frontal. Nimic prea încărcat, nimic luxos sau umilitor. Un interior detașat, plăcut dar nu copleșitor, un loc unde puteai medita în ritmul tău, unde sufletul avea suficient spațiu pentru a se balansa între gânduri, a zburda spre înalturi și a reveni către oameni. Nu m-am simțit ca un intrus, nu m-am simțit nici acasă, nu m-am simțit primită cu brațele deschise, dar nu m-am simțit respinsă .. mi-a fost pur și simplu bine.

M-am sustras dintre ceilalți în timpul explicațiilor primite de la un paznic bine-voitor și capabil de a furniza informații precise și situații statistice. Am urcat în minaret, am abordat treptele în spirală imaginându-mi gândurile pe care un muezin le-ar fi putut avea înainte de recitarea rugăciunilor sfinte. Am încercat să mă întreb în ce stare de spirit urcă un muezin acele scări. Mie mi s-a părut că mă strecor lejer prin cochilia unui melc uriaș. Mi s-a părut că parcursul îngust, întortocheat și cu iz de intimitate creează o pauză temporală și permite un context de purificare și detașare pentru cel care urmează să facă ceva anume. Pete minuscule de culoare și puncte de reper constituiau doar ferestrele mici și rare din vitraliu.

Puteam interpreta urcarea în două moduri. O corvoadă, mai ales prin repetitivitatea sa, dar și o eliberare – automatismul poate duce la umilință și frustrare, dar și la detașare și înălțare a spiritului. Am preferat să cred că ascendența către punctul de unde vorbele porneau prin eter spre oameni, spre zei, generează substratul necesar pentru un spirit calm, ostoit și optimist. Am ales să cred că cei care urcau treptele se simțeau ca mine.. mai departe de mizerie, de nefericire, de nimicnicie, de meschinării și convenționalism. Armonie. Pornisem spre Nirvana. Eram în Nirvana.

Odată ajunsă în minaret, deschiderea aproape sferică pe care am cuprins-o de la prima privire mi-a copleșit toate simțurile, m-a fermecat și m-a făcut să exclam „Ce oraș frumos a fost Constanța odată!”. Apele nesfârșite care mușcau din uscat mă vrăjeau cu albastrul lor dureros și oscilant. Cu timpul nu am mai dorit să văd. Am închis ochii și am respirat – am ascultat și am mirosit, fără să mă raportez la imagini. Am simțit culori, temperaturi; am perceput sentimente. Grabă. Plictis. Descurajare. Bătrânețe. Frustrare. Jovialitate. Iubire de îndrăgostiți. Șovăire. Teamă. Mi le-am căutat pe ale mele. Nu aveam senzații particulare. Era bine. Eram unde trebuia să fiu.

Mi-a plăcut mult acolo sus „în turn” și n-aș mai fi coborât (poate niciodată) dacă nu m-ar fi tras de mânecă soțul, dacă nu s-ar fi agitat copilul, dacă nu aș fi primit amenințări de la cei doi masculi înfometați și însetați. Amintirile unor alte vârste m-au asaltat într-o clipită. Sufletul meu se simțea iar copil, atârnând zglobiu din copacul strâmb în pădurea verde. Le-am alungat repede cu un zâmbet și am coborât lent toate treptele urcate, făcând promisiuni de băuturi cu gheață și platouri cu mâncare la prima terasă umbrită.

trepte in moschee

Advertisements

Cele ce se petrec intre timp..

Nu știu când au înflorit pomii. Nu știu când s-a făcut așa cald și plăcut. Nu știu când a venit primăvara. Parcă peste noapte, natura m-a întâmpinat cu o mulțime de flori albe și rozalii, cu raze vesele de soare și aer bun. Am deschis geamul bucătăriei și am observat pomii din grădinile vecinilor. Nu din cauza bârnei proprii, ci din simplul motiv că eu nu am pomi în curte. Nici iarbă. Nici pământ. Doar furnici, pisici și pavele rezidențiale. De fapt, nici curtea în sine nu e a mea. Probabil pentru că nu am „un loc al meu” îmi e mai ușor să privesc și să studiez locurile în general.

Văzând acele fragile purtătoare de culori fluturând în vânticelul de martie, am deschis geamurile din toată casă. Să intre aerul cel proaspăt, să simt primăvara în încăperi. Făcând aceste drumuri prin camere, am realizat că nu mă privisem într-o oglindă de 2-3 zile. Groaznică imagine. Nu pierdusem nimic.

Am făcut apoi drumuri să arunc gunoiul, să scot din casă cutii și ambalaje. Am descoperit că asfaltul era uscat, că nu mai plouase de ceva timp. Vecinii aveau o poartă nouă, suplă și ușor transparentă. Lumea avea haine la uscat în curte, ca vara.

M-am uitat în calendar. Era prima zi de primăvară din 2014, ziua echinocțiului. Oamenii erau voioși și optimiști.

Mi-am dat seama apoi de ce nu observasem nimic din toate aceste lucruri frumoase care se petrecuseră. Ochii mei pironiseră câtvea zile și nopți la rând cifrele unui termometru digital și buzele foarte roșii ale fiului meu, mânile mele fuseseră ocupate cu pipăitul unei frunți înfierbântate, gândurile mele fuseseră blocate între dozele de siropuri, medicamente, antitermice și scenarii extreme țesute pe baza evoluției stării de sănătate a copilului  diagnosticat cu o banală faringită. Bolile mici ale copiilor mici sunt epuizante pentru că te consumi văzând cum devin apatici în 5 minute din ființe hiperactive, cum sunt chinuiți de frisoane și febră alarmantă, cum ar vrea să fie veseli, să se joace, să se uite la desene animate și organismul nu le permite. Suferi simțindu-te neputincios – trebuie să aștepți ca boala să-și urmeze etapele, ca medicamentele să-și facă efectele, să urmărești schimbările. Te simți insuficient informat: nu știi ce-i doare, nu-ți pot spune ce simt, cum simt, ce gânduri au. Îți imaginezi că e mai bine când vor crește, vor putea descrie senzații, dureri, înțepături; însă de la părinții copiilor mai mari știu că atunci de fapt te simși dublu neputincios – ai toate datele, ești pe deplin informat și tot nu e nimic în puterea ta proprie, ești la fel de inutil în zeci de situații. Asiști la stările lor febrile, te consumi schimbând comprese și calculând ore, desenând grafice de temperatură… Trebuie să rămâi lucid, rațional și o faci, dar devii nepăsător și incapabil de concentrare asupra oricăror alte evenimente sau persoane. Dezvolți o mono-obsesie din pricina căreia nu sesizezi dacă soarele e mai puternic ori mai ascuns de nori, dacă pomii au flori, frunze sau ramuri goale, dacă munții au crestele înzăpezite ori nu…

Dacă ai avut copilul bolnav la început de primăvară parcă nu-ți mai vine să cânți despre păsărele și câmpii. Ajungi să privești primăvara ca pe o perioadă complicată, propice virusurilor, capricioasă și instabilă. Începi să fii mai puțin prieten cu anotimpul bobocilor de flori. Începi să apreciezi mai mult iarna în care zefirul-musafirul, cel șăgalnic și pribeag  lipsește, iar frigul nu combină tulpini de gripă și nu încurajează dezvoltarea virozelor.

CM

Refugiu

Sunt mai multe feluri de liniște. Cea care ne-a pândit pe noi astăzi este liniștea iernii. E o liniște fără ecouri, fără reverberații. E o liniște apăsătoare, nu una jucăușă, odihnitoare sau oportună. Iarna toate sunetele sunt cumva estompate (de căciuli, de stratul de zăpadă, de pelicula de gheață, de cerul greu de nori și fulgi), iar liniștea e mai profundă. Mai opacă. Ne întorceam pe rând să privim în spate. Aveam senzația, ba eu, ba fiul meu, că e ceva în urma noastră, că trebuie să fim vigilenți. Am parcurs jumătate din drum cu capetele întoarse, deși nu auzeam propriu-zis nimic. Chiar și unul pe celălalt ne auzeam cu dificultate. Sunetele curgeau mai lent, mai rotunde și se rostogoleau înfundate vocile nostre peste fulare și mănuși.

Până mai ieri aceleași străduțe – acum pline de noroi și de muțenie – palpitau sub greutatea utilajelor și mașinilor de construcție. Toți oamenii se făcuseră nevăzuți, ca înghițiți de un hău neștiut, iar uriașele ființe metalice dispăruseră și ele în cotloane nebănuite. Casele erau aceleași pe lângă care trecuserăm de sute de ori. Dar erau mai cuminți, mai așezate, mai întunecate decât de obicei.

După ce am ajuns acasă, obosiți și rebegiți, am încuiat liniștea în afara ușii, am lăsat cheia în broască – să fim siguri că nu poate pătrunde pe acolo în interior – și am sperat că în casa noastră găsim un pic de gălăgie veselă și personală, ruptă de muțenia rece a satului.

snowbranchImage source : http://goo.gl/gSo7IK

 

Miau…

În nopțile cu lună plină stau de vorbă cu motanul pe care ceilalți îl numesc „al meu” și care pare a răspunde – când i se pare profitabil – la numele de Sony, un apelativ ales în glumă de doi bărbați într-o noapte de vară.

Stau de vorbă cu el pentru că mă provoacă la dialog. Umblă după mine prin curte și vorbește în replici scurte sau prelungi, în fugă, în pași foarte leneși sau agățându-se cu o labă de pantalonii mei. El mă provoacă la discuții dar dialogurile noastre au întotdeauna același format. Eu nu mă opt opri din a pune întrebări, iar el este suficient de binevoitor pentru a nu-și exprima propriile curiozități. Îmi răspunde răbdător, exact așa cum copiii sunt nevoiți să le dea explicații adulților care nu pricep nimic din ceea ce e esențial.

Te aud uneori miorlăind ciudat. Vecinii se plâng de recitalurile tale nocturne câteodată.

Muritorii de rând nu aud cântecele mele de trubadur. Nu înțeleg ei poezia din melodia pe care o când eu pe garduri către cer.

De ce nu-i ataci niciodată pe ceilalți motani, pisoi ori chiar pisici care vin și mănâncă din farfuria ta?

Ah. E simplu, de fapt. Am fost și eu ca ei. Cerșetor. Hoț. Prin alte curți, pe la alte case. Muritor de foame. Până m-au adus oamenii ăia cu multe pisici la voi. Cei care își iubesc patrupedele, de obicei le dau surplus de mâncare. Nu mă lipsesc pe mine de hrană dacă le permit să mănânce. E greu să te lupți pentru o bucată de brânză ori un os de pește. Fizic e greu. Apoi îți pică rău mâncarea câștigată. Iar zilele următoare ești atât de slăbit după luptă, purtându-și rănile deschise prin praf și apă încât te abții de la mâncare. 

Dar atunci de ce-i ataci când umblă după pisica Loulou cu care împarți culcușul la noi?

Eu pe ea am găsit-o aici. S-a purtat ca o gazdă. Nu m-a plăcut. Dar m-a tolerat. E respect. Dacă ea m-a acceptat pe mine, atunci eu o apăr de cei pe care ea îi refuză.

Doar atât? 

N-am spus că aș fi lipsit de egoism. Sper și eu la mai mult. În timp. O să se convingă. O să mă caute pentru a sta la povești. O să mă lase pe balansoar. O să mă ducă cu ea în plimbările ei. Dar până atunci, stau ascuns și sar la ceartă dacă apar intruși.

Și.. Cum de nu te duci pe la alte feline..? Mai sunt pisici în sat. Sigur s-ar îndrăgosti vreuna de tine.

Nu-mi plac drumurile lungi. Am făcut atât de multe. Prefer tihnă, relaxare. Eu stau bine cu răbdarea. Sunt altfel.

Dar.. mai pleci și tu din curte. Unde te duci?

Noi suntem un neam nomad. Nu ne place să ne legăm prea mult de un loc. Ne e teamă. Nu ne place să depindem prea mult. Omul nu e statornic. E riscant să depinzi de o ființă atât de inconsecventă și de fragilă. Mă duc pe la veini. Mă uit. Mă plimb pe garduri. Îmi place să simt texturi diferite sub labe. E interesant să te prefaci că ești orb și să identifici piatra, cărămida, betonul ori fierul. Lemnul e preferatul meu. E cel mai cald. Mai prietenos. Mai sigur. Mai aproape de noi, pisicile.

Chiar aveți 9 vieți?

E problematic pentru voi, nu, dacă ar fi așa?

Ar fi puțin frustrant. Dar, multe supraviețuiesc omului. Nu ar fi chiar șocant.

Dar chiar puțin deprimant ar fi, nu-i așa? 

Un pic, da.

O să fiu sincer.. Nu știu. Nu încă. E prima mea viață. O să văd. Sau, cel puțin nu-mi amintesc alte vieți.

Păi și celelalte pisici ce spun?

Noi nu avem discuții de-astea. La noi nu există întrebări cum le spui tu. Noi avem doar afirmații și negații. Nu suntem indiscreți.

Dar, de mințit, mințiți vreodată?

Niciodată gratuit.

Așa decurg discuțiile noastre la lumina lunii. O să revin cu cel mai recent dialog al nostru. Joi e plină luna. Atunci vom povesti din nou. Și când acel moment viitor va fi trecut de prezent și va fi ajuns în trecut, îl voi putea descrie.

ImageImage source : http://goo.gl/AbXlyp

 

Amenințarea iernii

Sunt pe stradă. Duc lucruri importante în buzunarele pardesiului. Din spate mă incomodează vântul. Suflă puternic și mi-e frig. Obiectele din buzunare devin tot mai reci. Mai grele. E dureros să le duc cu mine. Mersul îmi încetinește. Fulgi albi, mici și deși mi se așează pe gulerul paredsiului. Negrul devine gri.

Gândurile îmi sunt rarefiate de panică. Trebuie să ajung. Să scap de povara buzunarelor. Încerc să merg mai repede. Am parcurs o stradă. E bine. Cotesc spre stânga. Încă o dată stânga. Și acum …

Nu am văzut gheața de pe asfalt. Nu am văzut-o și am alunecat. Sunt înșirată dureros pe trotoar, cu spatele lipit de gheața care mi-a cauzat căderea. Mușchii îmi sunt paralizați. Știu că totul e pierdut.

Tot ceea ce era în buzunare a pierit, toate figurinele prețioase de sticlă s-au fărâmițat în miliarde de fascicole. Simt puzderia cioburilor minuscule fără să duc mânile către buzunare.

Acum pot să nu mă mai grăbesc. Văd cerul de un albastru atât de palid încât pare alb. Fulgii mi se aștern pe pleoape și îmi șoptesc despre somn. Dacă închid ochii o să visez că totul e cum ar trebui să fie?

ImageImage source : http://goo.gl/oVRPgQ