Absența

E casa goală, e o liniște nouă, epuizantă. Sunetele din afară intră după cum poftesc pe ferestrele deschise, dar nu ajută la alinare. Aud cum ticăie ceasul de mână – mai tare decât cel de pe perete, enervant, mărunt și insuficient de repede. 

Am spălat vase, am făcut mâncare, am spălat și întins haine, am aspirat, am montat un cort, am organizat jucării în cutii cu și fără capac, am verificat des ceasurile din casă, telefonul din priză, am mutat de 3 ori vazele cu flori din sufragerie, am hrănit de două ori pisica, am povetsit cu iepurașul pitic, am stins și am aprins televizorul, am băut cafea, scurtă și tare…

Gândurile amuțesc rar, în clipe mici, pe măsură ce se apropie ora 1, se îngrămădesc mai nebune, mai sonore în mintea mea și îmi acaparează atenția. Le scriu agitat, cu ochii pe ceas, le notez într-un jurnal pe care (încă) nu m-am lămurit de ce îl țin, număr minutele, pregătesc o jucărie de pluș și o sticlă cu lapte și …

… pornesc în sfârșit să-mi recuperez copilul de la grădiniță. 

Doamne, greu a trecut această (a doua*) primă zi!!

 

———–

* Fiul meu a început grădinița în 6 ianuarie, dar după doar 3 zile s-a îmbolnăvit și de atunci a rămas acasă, în grija mea. Eu, ca o mamă iubitoare, am preluat toate versiunile de boală pe care le-a dezvoltat copilul și am suferit în rând cu el, în forme mai grave, cu complicații simpatice in stilul adulților care se îmbolnăvesc rar.. După o perioadă de tratament cu imunizante, astăzi, 3 martie, am reluat grădinița. Să fie fără aventuri într-ale sănătății!!

ImageImage source : http://goo.gl/T6G5CH

 

Advertisements

Portret de mamă în mișcare

– Vrei să mergem la plimbare?

– Aaaaa! Uuuuu! Ihih- Aaaaa !!

Cu ochii mari și luminați de o bucurie sinceră, copilul aleargă la computer, apasă tasta de spațiu și pune filmul la care se uita cu coada ochiului pe pauză, apoi sprintează până la mașinuța de plastic pe care vrea s-o luăm cu noi.

– Dacă vrei să mergem la plimbare trebuie întâi să mai facem câteva lucruri. Mai întâi, ne spălăm pe dinți.

Puțin nedumerit, mă urmează fără prea mult entuziasm în baie. Refuză să mă las să-l spăl pe dinți, așa că mă spăl eu și el se uită, cerându-mi periuța lui specială în formă de pinguin să se spele singur. E rândul meu să refuz. În cele din urmă cedează, șantajat cu promisiunea ieșirii din casă și mă lasă să-l periez ca la carte, chiar și să-i curăț fața la final.

După încă o serie de negocieri cu privire la geacă, ghete și căciulă, reușim să dăm ușa de perete și să ne împleticim pe scări (sunt multe scări, 3 în total, dacă numărăm și treapta de la nivelul dușumelei), târâind zgomotos o mașinuță cântătoare după noi. Până încui ușa, copilul cel vesel se izbește sistematic cu botul portocaliu al mașinii în poartă. E educat. Știe că nu are voie să o zbughească din curte până nu e încheiat ritualul mă-sii (care trebuie să-și ia o geacă în viteză și să se îmbrace în curte, supraveghiind cumințenia masculină, să încuie ușa casei și să se asigure că are șervețele în buzunar în caz de.. orice) și așteaptă (activ, așa cum numai el știe s-o facă). Îl dojenesc pentru gălăgie și încerc să văd dacă textul cu „nu mai lovi măgarul în cap cu lingura de lemn pentru că îl doare” se poate adapta cu succes la pocniturile în poartă. Probabil măgarul îi era mai simpatic decât poarta. Plastic versus tablă, nu am convins omul mic să întrerupă izbiturile, așa că îl persuadez să dea cu spatele ca să pot deschide ciomăgita poartă spre a purcede la drum.

După ce ne oprim în fața porții să alegem direcția de mers, ignorând tentativele materne de sporire a vocabularului cu stânga-drepata, copilul reacționează la „asta” și „aia” și alege „aia”. La 3 secunde de la punerea în mișcare a copilului călare pe mașina colorată, se înființează pisica-câine la stânga mea. Mieunătoare și foarte agilă, ne conduce în plimbarea noastră. Când prind momente care să-i scape micului mascul, iau pisica în brațe și o răsfăț cum mă pricep, în timp ce aprob orice chiot despre orice mașină, dubiță, tractor sau buldozer inventariate de ochii, arătătorul și glasul fiului. Gelozia însă e mare și la intervale, micul om este dispus să coboare de pe vehiculul cu volan doar pentru a extrage pisica din brațele mele și a încerca s-o îndese în scăunelul-cutie de pe care a descins.

Mental, negociez în permanență: mă mut pe dreapta către șosea, să nu cumva să o ia spre mașinile aflate în mișcare; nu îl cert încă pentru că își plimbă mâinle pe gardurile oamenilor; deocamdată nu-i interzic să bage frunze în canal; acum intervin și interzic atingerea lacătului de la panourile de electricitate; în balta asta nu-l mai las să se afunde cu mașinuța fiindcă stropește doamnele care trec pe lângă noi ș.a.m.d.

Ajungem la casa bătrânului care stă pe fotoliul directorial la poartă și se strâmbă șmecherește încă din depărtare la copil, anticipând deja replica „Dă-mi mie mașinuța!”. Mai sunt încă 100 m până la omul întunecat de lângă gard și posesorul râvnitei mașinuțe îmi explică că trebuie să ocolim spațiul verde și să o luăm aproape prin stradă. E clipa în care știu că mă prinde de mână și mă împinge cât de în dreapta accept să merg, astfel încât să ocolească optim bătrânul care se consideră mare pișicher. Pisica se decide să fugă într-o curte și, miaună înțelegător când o chem înapoi, dar se pare că trebuie nepărat să intre acolo.

După ce decid că am mers suficient, conving omulețul să o luăm spre casă, în același ritm al opririlor și silabelor urlate cu bucuria descoperirii personale, dar trebuie să îmi expun explicația.

– Nu o luăm pe strada „aia”, o luăm înapoi pe unde am venit. Pe strada „aia” e prea mult noroi. E neasfaltată și plouă zilnic de o săptămână.

Nu sunt sigură că am fost convingătoare, dar după câteva rotiri în cercuri aproximative, copilul dă curs invitației mele și pornește înapoi târându-și picioarele într-o vagă formă de protest pe care aleg să o ignor.

După ce depășim periculosul bătrânel, acel hoț declarat ce vrea neapărat să necăjească toți copii și să le sustragă jucăriile pentrui o colecție personală, cu siguranță bine ascunsă în casa pe care o păzește de la poartă, trebuie să ne oprim la un stâlp mic și gri, marcat cu cifre negre și să mă uit cu indulgență cum băiatul meu îmbrățișează și mângâie drăgăstos o cutie de fier cu o broască mică argintie. Îmi explică ceva din discuțiile lor, dar eu cu mintea mea de adult nu izbutesc să înțeleg din ce motiv e fascinat omul de stâlp.

De la stâlpul cu pricina, după cum mă temeam de când am plecat de acasă, fiul meu îmi arată că nu mai are nevoie de mașinuță. O putem lăsa acolo sau pot s-o iau eu dacă doresc, el nu mai are trebuință de plăsticăraiul cu roți. Pun câteva întrebări, dar își vede de drum. Mă supun voinței sale și îmi agăț de braț mașinuța minunată. Admir fiecare frunză pe care copilul o culege de pe trotoar, dau informații despre mașinile prin logo-urile cărora își înghesuie degetele și respect ritmul sacadat de mers. După noi se ia un cățel al cuiva și aleargă în cercuri în jurul nostru, încercând să provoace la joacă pe cel de talia sa. Nu se alege sărmanul decât cu 3 degete îndesate în gură și, în ultima secundă, reușesc să-l salvez de la un al patrulea deget în ochi. Pisica miaună cu aplomb de sub poarta de unde a intrat dar nu e dispusă la eforturi de a ieși din pricina cățelului lăptos ce se ține după noi și acum stă dând din coadă către curioasa vietate pufoasă, ce vorbește o altă limbă pe sub gard.

După un interval presărat cu discursuri către copil, câine și pisică, plus jeanși noroiți, ne regăsim în următoarea formulă: pisica într-o mână, ținută în echilibru precar, în ochii căreia identific recunoștință, mașinuța alunecându-mi sistematic în mâna cealaltă, câinele întors în curtea lui, iar copilul mergând în fața mea în pas săltat.

Am primit claxoane și zâmbete curbate insinuos, dar mi-am văzut de drum netulburată. Probabil că imaginea nu merita să fie inspirația vreunei statui celebre, dar important este că am ajuns cu toții acasă, întregi și veseli, obosiți suficient cât pentru un somn de un ceas și jumătate.

Licorna printre oameni

Particip la întâlniri. Din acelea în care mi se pare că nu am nimerit bine. Întâlniri pe care aș fi preferat să le ratez. Fac ce știu mai bine. Tac. Ascult. Visez. Tac.

Timpul trece și el cu un tic-tac discret. Un mecanism metalic cu rubine îmi șoptește de pe încheietură că viața de om se scurge. Că prezentul devine trecut mai repede decât aș fi crezut. Acopăr cu gândul ticăiala tristă. Mă depărtez. Mă desprind de mine, cea din fotoliu și privesc din afară. O brunetă apatică într-un fotoliu aproape negru, ochelari cu rame verzi peste ochi absenți. Sclipiri verzi, scurte și înguste se joacă pe lentila ochelarilor și ochii ei par a învia. Tresar în orbite și apoi se ascund după pleoape. 

Mă uit în jur. Persoane zgomotoase, ciocnesc pahare, zdrăngăne cu lingurițe în căni, râd și șușotesc, produc împreună gălăgie și atât. Nu creează nimic. Nu spun nimic. Zgomotele toate se topesc într-un murmur. Degeaba-deloc-nimic-nicicând-zădărnicie. 

Urmăresc gesturi, mișcări. Bruneta care sunt eu are apucături de sălbăticiune. Nu neapărat lipsite de delicatețe, gesturile ei sunt mereu rapide, grăbite, precise, scurte, ferme și închegate. Modul în care ridică la buze ceașca de cafea, rapiditatea cu care amestecă în paharul înalt frișca albă cu paiul roșu, unduirea neostentativă cu care își aduce un picior peste altul pe sub tăblia mesei.. Toate sunt încărcate de o vioiciune atipică femeii de societate, doamnei care își calculează mișcările după ce și-a studiat îndelung în oglinzile din casă mișcările definitorii și profilul cel mai avantajos. Când face ceva, parcă e un răspuns la o bruschețe ivită din senin. O intervenție absolut necesară a gestului. Necesitatea acțiunii. Nimic inutil. Nimic cochet. Nimic exagerat de feminin. Dar proaspăt, sincer, verzui în fluență și negru în esență.

Când se desparte de prietenele bipede, merge repede, nu neapărat grăbit, dar fără să se piardă în mulțime, fără să încetinească dacă întâlnește obstacole. Ocolește ușor și nu-și schimbă ritmul. Nu obosește. Știe unde vrea să ajungă. Nu are nevoie de pauze. Nu are nevoie de ghid. Se gândește mereu la altceva. Parcă ar păși în permanență pe un traseu paralel, suprapus dar nu identic.

Ajunge acasă. Acolo e întâmpinată cu bucurie. Un copil micuț și blonziu râde către ea. Are părul mare și capul luminos. Ea știe că mai târziu îi vor putea zări poate și alții cornul de sub vârtecuș și poate va fi recunoscut drept unicorn uman. Sau poate ar fi mai bine să nu-l recunoască nimeni. Un bărbat, același din toate zilele și serile, o așteaptă cu brațele deschise, se oferă să îi aducă o băutură rece și îi spune „Haide să te caut în corniță”. Și atunci bruneta cu ochelarii verzi tresare și se întreabă „Oare el știe?…”