Veste bună !!!

E primăvară iar !!

De unde știu? Furnicile mi-au invadat din nou casa.

How_To_Kill_AntsImage source : http://goo.gl/dNkPai

Advertisements

Gânduri într-o dimineață de luni

Mi-am privit curtea. Îndelung. Am sorbit din cafeaua caldă și aromată.

M-am întrebat ce ar fi diferit la nivel vizual dacă nu aș avea copii. Cum ar fi curtea noastră dacă nu am avea un prichindel care să alerge și să chiuie pe acolo. Mi-am dat seama că cel mai vizibil aspect este cel cromatic. Dacă nu aș avea un copil mic, în curtea mea nu ar fi o atât de mare varietate de culori. Nu ar fi nici monocromă, dar obiectele ar urma o orientare oarecare și ar fi mai puțin agresivă pentru privitori. În al doilea plan, pe care l-am deslușit doar către ultimele guri de cafea, curtea mea ar conține mult mai puțin material plastic. Acum este o oază de masă plastică, viu colorată și lipsită de coerență.

M-am întrebat apoi dacă îmi pasă. Dacă ar fi mai bine fără un copil. Ar fi mai liniștit, da, dar nu mai bine. Probabil mai simplu. Mult mai altfel. În primul rând, nu aș avea o curte în absența unui copil. Aș fi locuit în continuare într-un bloc.

Nu va avea la nesfârșit 3 ani. Jucăriile și tipurile de obiecte care ne înconjoară își vor modifica specificul în timp. Zâmbesc complice și iau drumul bucătăriei, urmând să spăl cana de cafea și să încep propriu-zis lunea.

6696400863_2cec345eb2_z

Image source : http://goo.gl/QyQnQx

Asistență

Greu de crezut că așezarea aceea liniștită fusese răvășită cu o zi înainte de țipete stridente de oameni. Imposibil de imaginat cum gospodăria aceea în care urlaseră șapte persoane cu teama de moarte vibrând în corzile lor vocale era acum tăcută. Părea mută față de ecoul sinistru pe care mintea mea îl reverbera din amintiri.

Mi-am plimbat privirea lent peste zidul de cărămidă, peste acoperișul cu pisici, am scrutat vița de vie, pomul și poarta închisă, dar nimic nu păstra urma acelor răcnete groaznice. Mi-a devenit limpede: vocea omenească nu rănește natura.

Este oribil și traumatizant să asiști la groaza și disperarea umană manifestate în fața pericolului mortal. Să vezi două femei zdravene și trei copii plăpânzi înspăimântați de convulsiile fetiței de 6 ani care cu un minut înainte alerga veselă prin curtea umbrită, să absorbi urletele lor de tonalitate unică și să le urmărești mișcările întrerupte, oricât de echilibrat și de mult sânge rece ai avea, nu scapi curând nici de imagini, nici de sunete, nici de senzațiile de neputință în fața incontrolabilului.

Am telefonat, am chemat, am dat informații, am așteptat și am ghidat ambulanța către casa unde un copil se zbătea în inconștiență, am văzut că moartea a plecat cu mâinile goale, învinsă și umilită, însă ne-am liniștit târziu și de fapt niciodată. Am asimilat întegral dovada palpabilă de fragilitate și incertitudine care ne definește și am alergat către divin pentru protecție și salvare. În fața morții, în pragul trecerii, devii subit mai evlavios decât oricând.

Tăcerea pe care cea de-a doua zi a adus-o în acel spațiu înainte îngrozit și fisurat era liniștea instalată după răsuflarea ușurată și crucile făcute în semn de mulțumire. Tăcerile sunt de multe feluri, iar aceasta era una pozitivă, de reechilibrare, de calm și speranță, de promisiuni de veselie. Eu am încercat să alung urletele sfredelitoare din mintea mea, care suprapunea încăpățânată ziua de ieri celei de azi.

SilenceImage source : http://wallpaperswide.com/silence-wallpapers.html

 

Absența

E casa goală, e o liniște nouă, epuizantă. Sunetele din afară intră după cum poftesc pe ferestrele deschise, dar nu ajută la alinare. Aud cum ticăie ceasul de mână – mai tare decât cel de pe perete, enervant, mărunt și insuficient de repede. 

Am spălat vase, am făcut mâncare, am spălat și întins haine, am aspirat, am montat un cort, am organizat jucării în cutii cu și fără capac, am verificat des ceasurile din casă, telefonul din priză, am mutat de 3 ori vazele cu flori din sufragerie, am hrănit de două ori pisica, am povetsit cu iepurașul pitic, am stins și am aprins televizorul, am băut cafea, scurtă și tare…

Gândurile amuțesc rar, în clipe mici, pe măsură ce se apropie ora 1, se îngrămădesc mai nebune, mai sonore în mintea mea și îmi acaparează atenția. Le scriu agitat, cu ochii pe ceas, le notez într-un jurnal pe care (încă) nu m-am lămurit de ce îl țin, număr minutele, pregătesc o jucărie de pluș și o sticlă cu lapte și …

… pornesc în sfârșit să-mi recuperez copilul de la grădiniță. 

Doamne, greu a trecut această (a doua*) primă zi!!

 

———–

* Fiul meu a început grădinița în 6 ianuarie, dar după doar 3 zile s-a îmbolnăvit și de atunci a rămas acasă, în grija mea. Eu, ca o mamă iubitoare, am preluat toate versiunile de boală pe care le-a dezvoltat copilul și am suferit în rând cu el, în forme mai grave, cu complicații simpatice in stilul adulților care se îmbolnăvesc rar.. După o perioadă de tratament cu imunizante, astăzi, 3 martie, am reluat grădinița. Să fie fără aventuri într-ale sănătății!!

ImageImage source : http://goo.gl/T6G5CH

 

Dezavantaje minore cu repercusiuni majore

Multă vreme (ani la rând, chiar!) am crezut că unul dintre cele mai groaznice lucruri care mi s-ar putea întâmpla (eram prea copilă ca să meditez la boli și deficiențe realmente grave) ar fi să nu mai am voie să mânânc ciocolată sau dulciuri.

De o săptămână viroza mea a făcut ravagii în senzorialul meu și mi-a anulat capacitatea de a simți vreun gust ori de a percepe vreun miros. Este mai mult decât frustrant să mănânci pizza, shorma, supă cu găluște, carne de vită friptă mediu, prăjitură cu ciocolată, înghețată de vanilie, pâine prăjită cu unt, portocale, măr verde, păîine caldă de casă, biscuiți cu scorțișoară și cartofi pai și să nu ai absolut nici o senzație, nici o altă impresie despre tot ceea ce mesteci și înghiți în afară de textură și temperatură. Pot spune dacă mâncarea ce-mi pătrunde în cavitatea bucală e caldă, rece, zemoasă, dură, greu masticabilă ori fărâmicioasă, dar nu fac diferența între arome, între … Nu știu ce mănânc. Îmi e indiferent dacă e carne de pui sau lemn de brad. Sinistru! Să realizez brusc că am pierdut (temporar, sunt sigură!) orice noțiune despre mirosul și gustul alimentelor – și nu numai al lor. Nu mai știu dacă cel de lângă mine e parfumat, dacă mă plimb pe lângă un canal de scurgere ori dacă a luat casa foc.

Ești invitat la masă. Complimentezi mâncarea dar nu știi să spui decât că e foarte caldă și că e perfectă pentru un om bolnav, înfrigurat. Ești invitat la degustare de vin. Bei pahar după pahar, rotești lichidul în cupa paharului, o studiezi în lumină, bagi nasul să miroși, faci grimase de aprobare (Ce te costă?!), zâmbești somelierului și colegilor de masă, te îmbeți frumos și simplu dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce ai băut.

Astfel, am ajuns la concluzia că prefer să nu mai am voie niciodată ciocolată, dar să pot percepe corect senzorial ceea ce beau și mănânc – prefer să am simțurile olfactive și gustative la un nivel maxim de performanță chiar dacă în detrimentul consumului propriu-zis de alimente preferate! Știu ce gust are ciocolata (atât de multe feluri de ciocolata cunosc încât aș putea descrie zile întregi varietăți și arome, compoziție și mărci alese..), știu dacă îmi place sau nu siropul de mentă, ador aroma cafelei la orice oră din zi sau din noapte…Recunosc ușor mirosul de migdale prăjite sau al parfumului Dune, știu că îmi place mirosul emanat de iarba proaspăt cosită, de pâinea scoasă din cuptor, gustul cuișoarelor zdrobite între măsele… Știu atât de multe gusturi și mirosuri încât mi s-ar părea un calvar să trăiesc fără a le putea identifica, fără a le putea savura iar și iar, a le descoperi influențate de stropii de ploaie, de nisipul deșertului ori de noxele din centrul orașului.. E groaznică viața în momentul în care intervine o asemenea privare de elementar !

spices-wideImage source : http://di9.in/walls/spices-wide.jpg

Etajera (sau cum să te enervezi într-un weekend)

Când am o idee fixă, nu scap de ea decât încercând să o aplic. Așadar, am comandat etajera dorită de pe un site autohton, de la un producător necunoscut mie, sperând că deși produsul e în lichidare de stoc, mai e disponibil.

Se discută telefonic și, având în vedere că urmează să plătesc din buzunarul propriu transportul, solicit experea cu un anume serviciu de curierat rapid, astfel încât să beneficiez de un preț bun, având contract cu o firmă anume și doar cu aceea. Furnizez date de contact și mă bucur că este totul rezolvat.

Sâmbătă dimineața mă trezesc la ușă cu un alt curier (cu care avea contract producătorul de mobilă) și trebuie să strâng toți banii numerar din casă ca să achit „un colet lung și foarte greu” care este ușor ros la capete și din care se văd pe alocuri mici piese metalice, pe care le identific ca fiind șuruburi și, repsectiv, cleme de fixare pentru șuruburi cu autostrângere. Bombăn și îmi temperez soțul enervat de la prima oră a zilei și amân pe a doua zi montajul monstrului.

Desfăcând ambalajul de carton, descopăr că unele plăci (polițe) sunt ușor atinse din loc în loc, că vreo 2 au niște cuie înfipte anapoda în laterale și că nici nu au dimensiuni perfect identice. Pentru că nu am ales un produs scump, ci unul ieftin pe care să-l poată necăji în voie copilul meu de 2 ani, nu mă deranjează neapărat aceste detalii. 

Soțul meu se apucă de munca fizică și eu il ajut. Între picioare, polițe, placaje subțiri și bârne, se împleticește micul om care manevrează 3 șurubelnițe simultan, lărgind niște găuri standard.

După ce fixăm „capacul” etajerei și mai căutăm prin casă, pe sub covor și prin curte niște șuruburi și niște suporți metalici pentru polițele mobile, constatăm că ne lipsesc din punga ruptă aproximativ 20 de piese de feronerie.

Negociem calea de urmat. Decidem să modificăm tot sistemul și trecem pe holșuruburi. Astfel, trebuie adusă bormașina pentru infiletat, cumpărate holșuruburi pentru lemn și eliminate toate șuruburile deja parțial sau integral fixate.

După o tură prin OBI și o muncă nocturnă, după ce toate polițele sunt bine prinse și etajera are conturat scheletul, vrem să finalizezi frumos cu montarea fermă a plăcilor de pe spate. Alegem tot o serie de holșuruburi, dar mult mai scurte, pentru a fi siguri că nu zboară lucrurile de pe rafturi în cazul în care s-ar desprinde placajul. Stupoarea de încheiere ne-o generează descoperirea că acele două mari plăci nu acoperă suprafața pentru care sunt menite. Fie le unim pe centru, dar atunci nu ne rămâne suficient spațiu pe canturi pentru a putea fixa corect placajul, fie lăsăm un spațiu pe toată lungimea care nimerește în centrul rafturilor, ca și când s-ar fi dorit o aerisire tâmpă pentru obiectele ce vor fi înghesuite în etajeră. Optăm pentru cea de-a doua variantă și la final tragem o bandă de autoadeziv pentru ca spațiul longitudinal rămas să fie mai puțin vizibil.

Și uite-așa, sfârșitul de săptămână a trecut și m-am ales cu o etajeră plină de jucării, insuficientă desigur, a cărei asamblare a fost o probă de inginerie și o sursă de enervare pentru a nu uita că suntem români în România.

 

Depănând din fusul amintirilor

Pentru că uneori mă apucă acele neimportante curiozități „Ce făceam acum ___ ani, exact în ziua asta?”, mă trezesc răsfoind jurnale prăfuite, sperând să dau peste ziua pe care o caut. De cele mai multe ori nu găsesc data exactă pe care o caut și mă trezesc citind ziua de dinainte și cea de după sau din săptămâna / luna respectivă. Astăzi însă, am aflat ce s-a petrecut „deosebit” în 24 octombrie 2012.

Imaginile, sentimentele și circumstanțele mi-au revenit anevoie în minte, parcurgând frazele ușor dezlânate, scrise sub un vizibil impuls de panică și agitație. Toate îmi păreau foarte îndepărtate, ca și când ființa mea ar fi acumulat atât de multe alte zile între timp încât nu am putut exclama la nici un moment al zilei ”Ah, parcă a fost ieri!”

Se pare că acum un an fiul meu a căzut în casă, la 1m de mine, suferind una din căzăturile care s-au soldat cu sânge, emoții și teatru de bufoni din partea noastră, a părinților, pentru micul prinț ce trebuia răsfățat și cocoloșit. S-a împiedicat de un prag, pentru că se uita în spate și, luat prin surprindere de o cădere necalculată și inedită ca punct în spațiu, nu a avut răgazul de a-și întinde mâinile în față. Se pare că prima reacție pe care am avut-o a fost să-l duc afară în curte, să-i distrag atenția de la lacrimi, să pot vedea ce anume a pățit propriu-zis și să se oprească din plâns. Afară se pare că Ghanima, mioriticul nostru era încă în grija noastră și nu trăia încă la stână, iar săriturile ei bucuroase pe gard, lătrăturile de cerșeală de atenție și nevoia de apropiere, l-au înveselit brusc pe ghemotocul plângăcios și însângerat.

Mă amuză acum după 1 an cum am notat în jurnal exact tot ce am făcut, din ce nară i-a curs mai întâi sângele, din care doar dupa 30 de secunde, cum l-am spălat la chiuvetă și cum privea el apa, cum l-am așezat pe pat (menționând și care pat etc.), ce mutre îi făcea în spatele meu soțul ca să-l înveselească, numărul de șervețele umede consumate până la orpirea sângerării, cantitatea de lapte băută apoi, câte ore l-am vegheat după ce a adormit, cum i-am palpat nasul să verific dacă nu apar umflături .. și tot soiul de astfel de detalii care probabil că atunci îmi zvâcneau foarte dureros în minte, iar astăzi se agață de hârtie doar ca o poveste veche, citită cu o oarecare detașare.

Am găsit însă o oarecare valoare în încheierea zilei, când mi-am mărturisit toate emoțiile, toate senzațiile – care variau de la milă, la ciudă, la teamă, la fobie, la iubire, la furie – și când am trecut în revistă scenariile pe care le-am derulat până m-am liniștit că e doar o lovitură fără consecințe. Ca să nu lungesc povestea, spun doar că am notat inclusiv varianta de ruptură de piramidă nazală și tremuratul pe holul unei secții de urgență. Da, atât de departe se deplasează mintea unei mame în fracțiune de secundă în care își culege copilul de pe podea. Să nu-mi mai spună mie cineva că lumina e cea mai rapidă ! 🙂

Concluziile zilei de acum 1 an au fost următoarele, după cum sunt ele scrise cu un gel albastru pe niște foi mici dintr-un caiet indigo:

Am fost mândră de forța și comportamentul copilului meu. Am fost fericită că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil perfect și m-am temut că la 1m de mine poate pieri. Viața e atât de fragilă !!! Și atât de valoroasă prin urmare!

Astăzi, 24 octombrie 2013, mă întreb cât de mult te pierzi pe tine atunci când îți transformi istoria personală în literatură.