Rui Zink – Instalarea fricii

Unele cărți trebuie savurate cu un espresso scurt, altele cu un cappuccino foarte aromat. Ultima publicație a lui Rui Zink se parcurge optim cu două pahare de frappé concentrat.

frappe (2)

Doza dublă de cafea instant este necesară pentru a însoți asprimea ideilor. Gheața este emfaza fiorilor reci pe care tenebrele minții umane le inspiră chiar și acolo unde scenele pot fi anticipate parțial.

instalarea-fricii_1_fullsize

Poftă mare și spor la citit!

Jeanette Winterson – translated Column..

Editorial de februarie

7 februarie 2014

Februarie e cunoscută drept luna suicidului.

Un amestec de nefericire – iarnă lungă, lumină redusă, prea puțină mișcare, datorii de la Crăciun, nicio zi liberă, vă simțiți groaznic, arătați groaznic. Așadar, ce putem face? Ei bine, să încercăm seria „Shelf-Help” (Ajutorul de pe raft) de la Vintage Books. Reprezintă o strădanie de un an, lună de lună, de a vă înveseli sau măcar de a vă ajuta să înțelegeți de ce s-ar putea să vă simțiți mizerabil.

Titlul lui ianuarie a fost „THE EXAMINED LIFE” al psihanalistului Stephen Grosz; o serie de eseuri scurte, bazate pe fișele înregistrate ale pacienților, despre problemele pe care le întâmpinăm în viața de zi cu zi. E simplu dar eficient.

Titlul lui februarie îmi aparține – „WHY BE HAPPY WHEN YOU COULD BE NORMAL”.

Mă bucur că funcționează cartea ca un auto-ajutor, dar și ca depănare de poveste și volum de memorii. Dar, cred că povestirile sunt auto-ajutor – ajutor pentru povestitor și pentru acsultător. Spunem povești din atât de multe motive, pentru a amuza, pentru a ne face înțeleși, pentru a explica, pentru a antrena, pentru a revizita trecutul, pentru a ne imagina viitorul. Orice copil născut, oriunde în lume, în orice eră, adoră să audă o poveste. Se prea poate ca spusul de povețti să fie cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru sănătatea noastră mentală. Freud așa considera, Este traseul psihanalitic – de a spune povestea încă o dată și încă o dată până când devine coerentă de la lacăt la cheie.  În concluzie, sfatul meu pentru luna aceasta, valoros sau nu, este să faceți trei lucruri: Spune-ți ție însuți povestea ta – sau o parte a ei – și spune-o atât cât poți de bine până când vei simți că îți aparține – nu este nimic mai rău decât să te simți prizonierul propriei tale povești. Nu trebuie s-o scrii – o poți spune cu voce tare – pe fragmente, în reprize, oricum constați că funcționează. Doar impune-ți să o faci zilnic – 5 minute, 10 minute, nu contează. Și vezi ce se întâmplă.

Al doilea sfat este să citești o carte pe care n-ai mai citit-o – despre care nici n-ai mai auzit niciodată – și vezi cum e. Doar alege ca într-o tragere la sorți îndreptată vag spre o zonă de interes. Și ca să fii sigur că nu ești dezamăgit, ia o carte pe care chiar îți dorești să o citești sau pe care ai intenționat dintotdeauna s-o citești și apucă-te s-o citești. Luna aceasta, februarie, este atât de oribilă încât trebuie să ripostăm.

Al treilea sfat e să faci exerciții fizice. Este atât de important să-ți miști corpul, indiferent cum ai face-o. Mișcarea este chiar mai importantă decât un bun regim alimentar. Dacă ai de ales între a lua micul dejun și a face exerciții, alege mișcarea – o să îți fie foame și o să-ți faci timp pentru mâncare mai târziu – este ÎNTOTDEAUNA mai ușor să-ți faci timp pentru mâncare decât să găsești timp pentru exerciții fizice. Lenea o să fie cel mai puternic ucigaș după depresie – dar, desigur, devenim depresivi când nu ne mișcăm corpul. E construcția ta evolutivă, așa că treci la fapte!

Dacă nu te-ai alăturat unei săli de sport sau nu te-ai apucat de alergat sau orice altceva similar în ianuarie, ești doar cu o lună în întârziere. Crede-mă – dacă faci zilnic exerciții – 4 zile cu real efort fizic, ceva de tipul unei alergări lungi în viteză sau sală ori o plimbare cu bicicleta, și 3 zile chiar lejer – precum o plimbare sau o tură relaxantă cu bicileta, o să te simți o cu totul altă persoană până în 15 MARTIE.

Adaugă și exercițiul minții al cititului în emisfera stângă și vorbitul cu tine insuți zi de zi și transformarea îți aparține. Dacă nu mă crezi, doar încearcă. Ce ai de pierdut?

http://www.jeanettewinterson.com/column/february-column/

Iubito, fii discretă!

Nu, nu-mi spune nimic.

Nu-mi povesti de tine.

Taci. Lasă-mă să merg și eu în ritmul tău.

O să-ți aleg eu nume, nu vreau să știu cum ai fost botezată.

Nu-mi spune-acum de frați și de surori. O să descopăr eu. În timp.

O să aflu, o să știu.

Vreau doar misterul tău acum, agale, lin și mut.

O să citesc în ochii tăi ce lucruri ai văzut.

Tremurul mâinilor tale o să-mi șoptească dacă ți-e frică de-ntuneric, de păianjeni.

Nu vreau carte deschisă.

Te prefer mesaj criptat,

să mă-nfioare farmecul de a te ghici treptat,

să mă vrăjească descifratul – ieșirea din labirint.

Nu te prezenta, nu vorbi, doar ține-mă de mână și lasă-mă să-ți fiu alături.

shhhh

Image source : http://goo.gl/vXt3r0

N.P. – Banana Yoshimoto

De ce îmi place mie Banana Yoshimoto, această scriitoare controversată, și literatura scrisă de ea?

Pentru că nu face multe paranteze, nu are nevoie de introducere, e fantastică în timp ce e absolut banală și reușește să spună cele mai neașteptate lucruri în cele mai ciudate momente ale povestirii. Pentru că vorbește despre sensibilitate, telepatie, derivă, dar și despre personaje urmarite de obsesia morții, de ideea sinuciderii, de teama eșecului, de umbrele trecutului și de impasurile vieții. Pentru că nu are nici o porțiune de literatură pe care să o pot eticheta în plus.

Pentru că nu mizează pe volum, ci pe text răspicat. Pentru că nu pretinde și nici nu demască. Pentru că povestește.

Pentru că e foarte japoneză, iar asta mă cucerește întotdeauna.

Redau mai jos, sperând că nu încalc vreo lege a dreptului de autor, a interdicțiilor de reproducere a textelor ș.a.m.d., o serie de fragmente care mi-au reținut gândurile suficient de mult încât să doresc să le împărtășesc și altora:

„Am început să percep culori dincolo de fiecare cuvânt. /…/ ..cât de limitate sunt de fapt cuvintele. /…/ ..cuvinte, care se pierd imediat ce sunt rostite. Și care cuprind în același timp clipa și eternitatea.”

„Japoneza mi se pare cu adevărat o limbă surprinzătoare. /…/ limba asta îți pătrunde adânc în suflet.”

„Drumul de întoarcere mi se pare întotdeauna oarecum stânjenitor. Și trist.”

„Emana numai culori închise și era strivită de o existență pe care nici măcar ea nu o putea controla.”

„Oare cum o fi să trăiești într-o altă țară decât cea în care te-ai născut și ai crecsut? /…/ Oare te dizolvi în peisaj, ca orice alt personaj din povestea de acolo, sau rămâi mereu în suflet cu dorința de a te întoarce?”

„- Sincer, nu cred că ești făcută pentru traduceri. Nu ți se potrivesc.

– Știu asta, dar … de ce? Pentru că nu sunt îndeajuns de atentă la detalii?

– Cum să-ți spun… Nu că ești slabă, ești doar prea amabilă. Te lași prinsă de text de fiecare dată, nu-i așa?

/…/

– Dacă te implici prea mult într-o carte, e greu să o traduci.”

„Probabil trebuie să îți folosești puținc orpul ca să îți poți relaxa mintea… Evident, se prea poate ca doar eu să gândesc așa. Acum, am ajuns să îmi doresc o lume diferită și de lumea din ceea ce trtaduc, și de realitate. O lume fără nici o poveste.”

„Eu nu înțeleg deloc Japonia, e atâta ordine aici, binele și răul sunt aceleași concepte pentru toată lumea… Tuturor le pasă ce gândesc ceilalți despre ei, și totuși, întâlnești o grămadă de perverși prin trenuri, iar în clipa următoare dai peste o bătrânică atât de amabilă încât te înspăimântă și te face să plângi.”

„..trecuse încă o zi în care participasem și eu la existența speciei umane..”

NP Banana Yoshimoto

Cartea are în prezent cel mai bun preț pe site-ul Elefant, respectiv 10 Lei. Mai ieftin decât un pachet de țigări!

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/n-p-9842.html

O altă întrebare retorică

Oare atunci când citești o carte și imaginile descrise minuțios și expresiv ți se formează limpezi și ferme în fața ochilor, când simți în nări mirosul descris de autor, când papilele tale gustative simt aievea aromele emanate de salata pe care personajele o mănâncă la prima lor întâlnire, când simți apa rece de smarald a mării înghețându-ți propriile picioare, oare asta înseamnă că scriitorul este extrordinar de talentat și are capacitatea de a descrie și a prezenta atât de iscusit detaliile scenelor încât să imprime cititorului reacții atât de puternice sau înseamnă că cititorul este atât de rafinat încât știe să asimileze într-un maxim de nuanță și substanță tot ceea ce i se sugerează ?! Sau înseamnă doar că scriitorul și-a găsit realmente cititorul-țintă și că relația dintre ei este cea optimă, cea visată de fiecare creator de text în momentul creației?!

RelationshipImage source : http://goo.gl/9eFNkX

 

A scrie înseamnă să trădezi.

Pentru ca mi-a placut si m-am regasit intr-o serie de afirmatii, va invit sa parcurgeti un intreviu cu scriitoarea suedeza Athena Farrokhzad :

 

A scrie înseamnă să trădezi. Pentru că atunci când scrii povestești, iar ceea ce povestești cere un preț. În carte, mama este cea care vorbește despre asta: “Mama mea a spus: Cine va fi trădat într-un poem despre trădare”. Lucrul ăsta trebuie asumat pentru că sunt mulți scriitori care vorbesc în cărțile lor despre iubite, familie, etc. și apoi spun: e doar ficțiune. Eu am avut mereu senzația că trădez pe cineva, dar, așa cum spune Svetlana, e vorba de plăcerea de a trăda, pentru că știm că avem puterea de a trăda atunci când vindem ceva pentru a câștiga altceva.

E mai dificil, însă, când faci parte dintr-un grup care nu e dominant în societate. În cazul ăsta, trădarea și solidaritatea au o altă încărcătură. Dar, în același timp, textul este foarte solidar cu acești oameni. Mai ales mama, pentru că e vorba de niște cuvinte dure, dar în același timp e și mândrie acolo, mândrie a bunicii, a tatălui, etc. Iar eul cărții e solidar cu lupta pe care o duc membrii familiei.

 

http://www.lapunkt.ro/2014/01/03/imi-doresc-sa-nu-mor-intr-o-societate-capitalista/

Liniștire

Mă simțeam incapabilă. Credeam că greșesc undeva. Mă simțeam vinovată fiindcă nu excelez în a fi o mamă exemplară. Nu, scopul meu în viață nu este să stabilesc un nou standard în domeniul maternintății și nici să scriu o carte despre cum se cresc copiii. Însă am o ambiție personală de a fi un bun părinte fiindcă mi se pare esențial detaliul în dezvoltarea optimă a ființei pe care am decis s-o amestec în populația globului din anul 2011.

Aveam impresia că sigur există metode mai eficiente de a reacționa în anumite situații, de a mă comporta mai adecvat. Eram sigură că sunt prea îngăduitoare și că o să trimit la grădiniță un răsfățat mofturos. Începusem să recitesc din cărțile de psihologie pentru a mă asigura că îmi corectez abaterile.

Ieri am realizat însă că.. nu trebuie să mă simt vinovată dacă îmi pun la bătaie „telefonul inteligent” cu internet și desene animate rulate de pe YouTube în mijlocul oficiului poștal și că nu e o faptă criminală să las copilul să ronțaie pufuleți după ce iese transpirat de la un loc de joacă din mall. 10 minute în care copilul așteaptă cuminte pe o băncuță și se uită la desene animate, fără a înnebuni pe toată lumea de cap cu mărăielile și agitația cauzate de lipsa de răbdare și sens atunci când i se impune să stea în poșta română, mi se par prețioase – chiar dacă fac uz de tehonologia modernă. Pufuleții cu puțină sare nu îngrașă un copil care aleargă zilnic ore în șir, dar în schimb ne permite nouă să bem o gutuie caldă cu scorțișoară, iar lui să își tempereze pulsul și să revină la o temperatură normală a corpului înainte de a da piept cu iarna de afară.

Tot ieri am realizat că e mult mai indicat să negociezi calm plecarea de la un spațiu de joacă, că convingi copilul – fie și prin tertipuri dacă nu se poate discuta cu el simplu și banal -, decât să îl ameninți că pleci și îl lași cu ochii holbați în timp ce tu te ascunzi după un magazin ori după un stâlp, iar la final copilul se trezește și înșelat, și speriat și cu un potențial de refuz sporit la următoarea experiență. Niciodată nu mi-au plăcut amenințările de tipul „te las singur și eu plec” sau „data viitoare rămâi singur acasă și noi venim aici”. Mi se par total neinspirate pentru psihicul unul copil și în apărarea acestui punct de vedere vin toate recomandările psihologilor. Se creează o teamă de abandon și o spaimă inutilă ce poate conduce la coșmaruri și sentimente contradictorii în relația cu părintele. În plus, după câteva astfel de experiență, credibilitatea părintelui devine nulă, fiindcă acesta de fiecare dată așteaptă de fapt copilul, fără să plece nicăieri, fără să aibă de fapt intenția reală de a pleca. Ori, odată descoperită / intuită voința părintelui, strategia amenințării devine ineficientă. Eu am noroc – poate e noroc – cu un copil generos și împăciuitor, care poate fi convins foarte ușor de o plecare sub motiv că și alți copii doresc să se joace și îi lăsăm și pe ei acolo dacă noi plecăm, ori sub nota de promisiune că deși acum trebuie să plecăm vom reveni și va mai sta acolo unde i-a plăcut. Tind să-mi laud copilul pentru nivelul de rezonabilitate matură deoarece în multe situații, dacă el era suficient de obosit ori de satisfăcut cu un capriciu împlinit, nu trebuie să specific vreun motiv. E suficient să spun plecăm și în timp ce îl îmbrac, expun planul și acțiunile care urmează după ce ieșim din zona „problematică”. Mi-am dat seama că este șocant pentru mulți să privească un copil care se lasă extras de bună-voie dintr-un paradis al copilăriei, care pleacă zâmbind și slautând supraveghetoarele ori vreo fetiță frumoasă, fără circ și pretenții, fără zbătut și ascuns prin tuburi de plastic. Mi-am dat seama că ușurința cu care acum el poate fi retras dintre copii se datorează abordării pe care am avut-o de prima dată când m-am confruntat cu o astfel de situație.

Mă simțeam vinovată la mare că umblam cu un mini-notebook după mine la restaurantul hotelului și porneam un Shrek până noi beam cafea și copilul mânca pâine cu smântână sau crenvurști. Simțeam priviri apostrofatoare. Mă simțeam judecată. M-am întrebat de multe ori dacă greșesc. Dacă este cotat răsfăț sau moft. Nu era un capriciu pe care să-l fi solicitat copilul de doi ani, dar îmi era comod, puteam să miros briza matinală și el mânca vesel în loc să se zbată într-un scaun rupt și strâmb. Am observat în timp că erau de fapt două feluri de părinți: cei care preferau să pună muzică și desene în surdină până mâncau, folosind telefoane, laptopuri sau tablete, și cei care preferau să facă 500 de observații pe minut despre revenitul pe scaun, șezutul frumos, smulsul de furculițe din mâinile pruncilor, să dojenească plânsete, chirăieli și să curețe lichide vărsate pe mese. Mi-am dat seama atunci că sunt vârste și situații unde e permis răsfățul și convenabilul în detrimentul educației „ca la carte”.

Încep, deci, să mă simt mai bine în pielea mea, să conștientizez că multe dintre lucrurile pe care le credeam greșeli sunt de fapt opțiuni corect intuite.