Fobie

Nu pot lucra dacă în încăpere există un dulap cu ușile deschise. Nu pot adormi dacă în cameră există un dulap rămas deschis. Dacă ușile sunt întredeschise, dorm rău. Mă zvârcolesc și transpir.

Nălucile zilelor care ar fi putut să fie sau, mai rău, care ar putea fi mă chinuie prin imaginea hainelor care ar fi putut fi sau ar putea fi purtate. Bluze negre dacă cineva …. Rochia preferată care nu mă mai cuprinde. Pantalonii pătați ai copilului pe care oricând s-ar putea vărsa ceva fierbinte când el îi îmbracă și aleargă prin casă. Cămașa pe care de regulă o poartă soțul meu când ……. Tricoul acela pe care dacă atunci nu l-aș fi comandat online …… Ca niște spectre cu esență vestimentară, multi- sau monocoloră, mă pândesc dintre uși, cu șoaptele lor înspăimântătoare, devenind tot mai întunecate și mai amenințătoare pe măsură ce luna scânteiază mai puternic pe cer.

Dacă atunci nu aș fi purtat rochia verde, ci aș fi fost cu totul altfel îmbrăcată, poate întâlnirea ar fi decurs altfel –  fără să mă agăț de fotoliul din ratan, fără să mă aplec nervoasă, fără să înjur iar el să audă …… Un altfel care ar fi putut de o mie de ori să fie dar care nu a fost. Și nici nu mai poate fi.

O permanentă realitate alternativă care se zgâiește la mine dintre rafturi, spânzurată de umerașe, cu fețe șifonate ori netede, cu multe și multe rânduri de măști și nasturi.

Nu pot face nimic înainte să închid orice dulap care există într-o încăpere în care urmează să stau.

mama-5

Image source : https://goo.gl/fTr8gd

Advertisements

Operația reușită, pacientul în comă..

I-am cerut soțului meu o etajeră. În care urmează să organizez toate jucăriile copilului nostru (care au trecere în continuare și) care stau înghesuite, clipocind electric și cântând înfundat, înghesuite unele peste altele, în cutii imense de carton în camera de zi.

Am așezat ordonat (și imaginar) obiectele vizate, pe mărimi, tipuri de jucării și în funcție de frecvența de căutare pe care o anticipez din partea proprietarului de drept.

Tot stivuind jucării și piese de Lego, mașinuțe telecomandate și instrumente muzicale, m-am depărtat de puștile cu burete și de seturile de plastelină și am ajuns să cotrobăi între gândurile mele ce revin obsesiv. Am înghesuit într-un coș cafeniu toate temerile legate de înscrisul copilului la grădiniță, am aranjat frumos toate cuvintele pe care le folosește el în prezent și le-am scris în culori diferite în funcție de registru, am lăsat pe cel mai jos raft acele dese reveniri la alimentație, renunțatul la scutec și pedepsitul constructiv.. M-am trezit într-o profundă nevoie de a-mi sorta propriile gânduri și de a prinde în perete o poliță separată pe care se înalță gândurile firave legate de carieră, de realizarea profesională, schimbatul garderobei, întâlnirile cu prietenii, planurile pentru revelion, completatul de chestionare online, semnatul de petiții și participatul la proteste, aniversările membrilor familiei și organizarea Crăciunului. Mi-am dat seama că polița aceasta „personală” e atât de aproape de mașinuțele cu uși rupte, de temerile legate de cățăratul pe toboganele din parc și de cafeaua cu fetele din trupă încât nu reușesc să le separ limpede și satisfăcător.

Mi-am dat seama că după ce toată etajera e plină și raftul personal e încărcat la refuz, nici una dintre problemele mele nu este rezolvată.

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq