Rui Zink – Instalarea fricii

Unele cărți trebuie savurate cu un espresso scurt, altele cu un cappuccino foarte aromat. Ultima publicație a lui Rui Zink se parcurge optim cu două pahare de frappé concentrat.

frappe (2)

Doza dublă de cafea instant este necesară pentru a însoți asprimea ideilor. Gheața este emfaza fiorilor reci pe care tenebrele minții umane le inspiră chiar și acolo unde scenele pot fi anticipate parțial.

instalarea-fricii_1_fullsize

Poftă mare și spor la citit!

Advertisements

Gânduri într-o dimineață de luni

Mi-am privit curtea. Îndelung. Am sorbit din cafeaua caldă și aromată.

M-am întrebat ce ar fi diferit la nivel vizual dacă nu aș avea copii. Cum ar fi curtea noastră dacă nu am avea un prichindel care să alerge și să chiuie pe acolo. Mi-am dat seama că cel mai vizibil aspect este cel cromatic. Dacă nu aș avea un copil mic, în curtea mea nu ar fi o atât de mare varietate de culori. Nu ar fi nici monocromă, dar obiectele ar urma o orientare oarecare și ar fi mai puțin agresivă pentru privitori. În al doilea plan, pe care l-am deslușit doar către ultimele guri de cafea, curtea mea ar conține mult mai puțin material plastic. Acum este o oază de masă plastică, viu colorată și lipsită de coerență.

M-am întrebat apoi dacă îmi pasă. Dacă ar fi mai bine fără un copil. Ar fi mai liniștit, da, dar nu mai bine. Probabil mai simplu. Mult mai altfel. În primul rând, nu aș avea o curte în absența unui copil. Aș fi locuit în continuare într-un bloc.

Nu va avea la nesfârșit 3 ani. Jucăriile și tipurile de obiecte care ne înconjoară își vor modifica specificul în timp. Zâmbesc complice și iau drumul bucătăriei, urmând să spăl cana de cafea și să încep propriu-zis lunea.

6696400863_2cec345eb2_z

Image source : http://goo.gl/QyQnQx

Absența

E casa goală, e o liniște nouă, epuizantă. Sunetele din afară intră după cum poftesc pe ferestrele deschise, dar nu ajută la alinare. Aud cum ticăie ceasul de mână – mai tare decât cel de pe perete, enervant, mărunt și insuficient de repede. 

Am spălat vase, am făcut mâncare, am spălat și întins haine, am aspirat, am montat un cort, am organizat jucării în cutii cu și fără capac, am verificat des ceasurile din casă, telefonul din priză, am mutat de 3 ori vazele cu flori din sufragerie, am hrănit de două ori pisica, am povetsit cu iepurașul pitic, am stins și am aprins televizorul, am băut cafea, scurtă și tare…

Gândurile amuțesc rar, în clipe mici, pe măsură ce se apropie ora 1, se îngrămădesc mai nebune, mai sonore în mintea mea și îmi acaparează atenția. Le scriu agitat, cu ochii pe ceas, le notez într-un jurnal pe care (încă) nu m-am lămurit de ce îl țin, număr minutele, pregătesc o jucărie de pluș și o sticlă cu lapte și …

… pornesc în sfârșit să-mi recuperez copilul de la grădiniță. 

Doamne, greu a trecut această (a doua*) primă zi!!

 

———–

* Fiul meu a început grădinița în 6 ianuarie, dar după doar 3 zile s-a îmbolnăvit și de atunci a rămas acasă, în grija mea. Eu, ca o mamă iubitoare, am preluat toate versiunile de boală pe care le-a dezvoltat copilul și am suferit în rând cu el, în forme mai grave, cu complicații simpatice in stilul adulților care se îmbolnăvesc rar.. După o perioadă de tratament cu imunizante, astăzi, 3 martie, am reluat grădinița. Să fie fără aventuri într-ale sănătății!!

ImageImage source : http://goo.gl/T6G5CH

 

Dezavantaje minore cu repercusiuni majore

Multă vreme (ani la rând, chiar!) am crezut că unul dintre cele mai groaznice lucruri care mi s-ar putea întâmpla (eram prea copilă ca să meditez la boli și deficiențe realmente grave) ar fi să nu mai am voie să mânânc ciocolată sau dulciuri.

De o săptămână viroza mea a făcut ravagii în senzorialul meu și mi-a anulat capacitatea de a simți vreun gust ori de a percepe vreun miros. Este mai mult decât frustrant să mănânci pizza, shorma, supă cu găluște, carne de vită friptă mediu, prăjitură cu ciocolată, înghețată de vanilie, pâine prăjită cu unt, portocale, măr verde, păîine caldă de casă, biscuiți cu scorțișoară și cartofi pai și să nu ai absolut nici o senzație, nici o altă impresie despre tot ceea ce mesteci și înghiți în afară de textură și temperatură. Pot spune dacă mâncarea ce-mi pătrunde în cavitatea bucală e caldă, rece, zemoasă, dură, greu masticabilă ori fărâmicioasă, dar nu fac diferența între arome, între … Nu știu ce mănânc. Îmi e indiferent dacă e carne de pui sau lemn de brad. Sinistru! Să realizez brusc că am pierdut (temporar, sunt sigură!) orice noțiune despre mirosul și gustul alimentelor – și nu numai al lor. Nu mai știu dacă cel de lângă mine e parfumat, dacă mă plimb pe lângă un canal de scurgere ori dacă a luat casa foc.

Ești invitat la masă. Complimentezi mâncarea dar nu știi să spui decât că e foarte caldă și că e perfectă pentru un om bolnav, înfrigurat. Ești invitat la degustare de vin. Bei pahar după pahar, rotești lichidul în cupa paharului, o studiezi în lumină, bagi nasul să miroși, faci grimase de aprobare (Ce te costă?!), zâmbești somelierului și colegilor de masă, te îmbeți frumos și simplu dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce ai băut.

Astfel, am ajuns la concluzia că prefer să nu mai am voie niciodată ciocolată, dar să pot percepe corect senzorial ceea ce beau și mănânc – prefer să am simțurile olfactive și gustative la un nivel maxim de performanță chiar dacă în detrimentul consumului propriu-zis de alimente preferate! Știu ce gust are ciocolata (atât de multe feluri de ciocolata cunosc încât aș putea descrie zile întregi varietăți și arome, compoziție și mărci alese..), știu dacă îmi place sau nu siropul de mentă, ador aroma cafelei la orice oră din zi sau din noapte…Recunosc ușor mirosul de migdale prăjite sau al parfumului Dune, știu că îmi place mirosul emanat de iarba proaspăt cosită, de pâinea scoasă din cuptor, gustul cuișoarelor zdrobite între măsele… Știu atât de multe gusturi și mirosuri încât mi s-ar părea un calvar să trăiesc fără a le putea identifica, fără a le putea savura iar și iar, a le descoperi influențate de stropii de ploaie, de nisipul deșertului ori de noxele din centrul orașului.. E groaznică viața în momentul în care intervine o asemenea privare de elementar !

spices-wideImage source : http://di9.in/walls/spices-wide.jpg

Dimineață de decembrie în consternare

E iarnă.

Și nu pentru că văd brazi împodobiți, străzi îngreunate de beculețe multicolore, nu pentru că simt miros de vin fiert, scorțișoară sau turtă dulce. E iarnă adevărată, cu strat de zăpadă, cu ninsoare deasă și cu acoperișuri și mașini albite peste noapte. E iarnă pentru că aud scârțâituri sub bocanci atunci când înaintez pe drum și pentru că văd părinți trăgând copii gălăgioși pe sănii, adolescenți care chiuie alunecând pe urme de roți și câini care sar și se rostogolesc în valurile de nea pufoasă.

Așadar, ce face un om duminică dimineața, la ora 10, iarna, după ce și-a băut cafeaua fierbinte și aromată? Se uită pe geam, vede că ninge cum n-a mai nins de un an de zile și decide că toată familia iese din casă. Ne împachetăm, noi adulții, precum cepele din cămară, haine peste haine, șosete peste ciorapi, ghete extrase cu greu din dulapuri întunecate. Pregătim mănuși, căciuli și un aparat foto în ghiozdan, ca să imortalizăm bucuria de copil în prima zăpadă adevărată a iernii lui 2013. Înghesuim apoi copilul în la fel de multe haine-peste-haine, îl îndesăm într-un combinezon de ski, explicându-i pe parcursul operațiunilor despre zăpadă, despre sanie, despre ce vom face și cum va fi afară… Povestim și îmbrăcăm, acoperim toate părțile corpului mic până rămân la vedere doar un nas, niște obraji și jumătăți de ochi curioși.

Tatăl copilului introduce în peisajul mental o supoziție inedită: dacă nu-și amintește sania din anul trecut și îi e frică să se urce în sanie copilului de 2 ani?! Ca să nu avem surprize, încep să-i fac prezentarea saniei ca și cum aș vinde vapoare unui tehnician McLaren-Mercedes: mizând pe pasiunea lui pentru mașini. Îi spun că sania este un tip de mașină fără motor, cu tălpi în loc de roți, care nu pornește singură, dar pe care o trage tata.. ce mai!.. o întreagă comoară de mașină care nu e mașină! Pomenesc de snowmobile, îi amintesc de desenele animate în care apar bulgări de zăpadă, sănii, căciuli, cazemate și alte minunății albe și reci, sperând că astfel copilul este pe deplin pregătit pentru iarna de după geam și ușă. Copilul își studiază calm părinții care îmbracă și sania în pături și ne urmează refractar spre ușă.

Ne prefacem că nu am înțeles protestele lui din timpul ambalării în haine groase, când ne explica ferm și senin nu zăpadă, și îl conducem pas cu pas pe cele trei trepte până în curtea ninsă. Face pași mărunți, după ce stă cu piciorul suspendat în aer secunde întregi, nu vrea să atingă zăpada sau să fie atins de ciudata pulbere, nici pe haine, nici pe ghete. Îi arătăm că sub zăpadă este același biscuite de ciment dintotdeauna și că nu s-a schimbat nimic de fapt. Vrea în sanie. Ne bucurăm, răsuflăm ușurați și pornim. Râde când ia puțină viteză, povestim, zâmbim fulgilor și oamenilor și avansăm fără traseu prestabilit.

Salutăm frin fulare consătenii care își mătură trotoarele și bombănim – aparte către scenă – împotriva matinalei lor hărnicii care ne împinge pe noi în șosea, sania neavând suficient de multă zăpadă sub tălpi pentru a putea luneca ușor. Alegem o zonă necirculată, un fel de parcare dezafectată și provocăm copilul la joacă, la bulgăreală, la construitul unui om de zăpadă. Oroare!! Suntem siderați în fața unui refuz inamovibil de a atinge zăpada, de a face măcar un pas,  de a participa în jocul nostru, de a se lăsa inspirați de copiii care se aleargă și se bulgăresc la câteva zeci de metri de noi. Nu își părăsește reduta: se înfige lângă sanie, acolo unde l-am debarcat, începe să plângă din ce în ce mai convins că omătul e personificarea satanei, menite să-i distrugă lui existența, cu o prezență copleșitoare, de neînțeles și imposibil de combătut. Reluăm discursul despre apă și îngheț, despre Masha care se bulgărește cu Mishka și cu pinguinul de la Pol, despre cazemată și mingi de nea, despre oameni de zăpadă și distracție, despre lunecuș.. Nimic, nimic din toate vorbele noastre încântate nu permează scutul de obiecții copilărești, care curg în șiroaie pe obrajii micuți. Din ce în ce mai exasperați de reticența copilului „care nu ne seamănă deloc în relația cu zăpada”, așezăm flăcăul gingaș înapoi pe sanie, curățăm fulgii care i-au atins bombeul și mănușile și ne hotărâm din priviri să-l tratăm ca pe un spectator. Cheful vine mâncând, pofta vine mirosind… Abureli în miez de iarnă. Nimic mai fals decât aceste stereotipii! Ne continuăm munca la omul de zăpadă, ne bulgărim, sincer veseli și gălăgioși, țopăim, încercăm să-i adresăm și lui câte o remarcă, povestim încontinuu și transpirăm sub cojoace, frustrați de reiterarea experienței negative de pe litoral. Cred că avem singurul copil din țară care refuză să pășească pe nisip, pe plajă sau pe aleile nepietruite de la malul mării. Ne amintim triști cât de dificil a trecut săptămâna de dimineți de iulie în care ne-am chinuit să ne punem toată înclinarea noastră spre psihologie în sprijinul persuadării copilului că nu i se topesc tălpile la atingerea nisipului, că nu îi pică mâinile dacă îi curg printre degete fire de nisip și că toată lumea de pe plajă e la fel de golașă ca și el dar totuși avansează pe malul apei. Nici încălțat nu a fost dispus să calce pe altceva decât pe prosoape, pături, saltele, podețe de lemn ori margini faianțate de piscine.

Se pare că nisipul de pe litoral (nu și cel din spațiile de joacă!!) și zăpada fac parte dintr-un ciudat instrumentar al torturii, apanaj al răului și elemente ale periculosului. Copilul nostru este unul deosebit, cu personalitate. Că dacă nu poți să-l convingi de contrariu, începi să te lauzi că este așa cum este, nu? Ne asumăm noua provocare în calitate de părinți: obișnuirea fiului nostru cu zăpada, cu experiența iernii, cu găsirea bucuriei autentice a sufletului de copil în mijlocul nămeților. Ne încurajează un singur aspect în sisifica atribuțiune: trecutul. În cei doi ani care au trecut, băiatul nostru a mai pus mâna și piciorul în zăpadă, a mai râs între fulgi, a pus palma în zăpada de pe garduri și a atacat cei mai înalți nămeți într-o salopetă galbenă pe care un arici gri tivit pe pantalon îl susținea în escaladarea munților de zăpadă stivuiți în colț de stradă.

Mă uit pe geam în continuare, la a doua cafea, după a doua tura de lopătat zăpada din curte și de pe trotoar, privesc miliardele de fulgi care curg către pământ și îmi doresc să-mi văd cât mai repede copilul fericit că iese afară în zăpadă, aruncând cu bulgări în copaci și călcând pe urmele mici ale unei pisici…

11057350-little-kid-making-a-snowman

 

Image source : http://goo.gl/D729j9

Liniștire

Mă simțeam incapabilă. Credeam că greșesc undeva. Mă simțeam vinovată fiindcă nu excelez în a fi o mamă exemplară. Nu, scopul meu în viață nu este să stabilesc un nou standard în domeniul maternintății și nici să scriu o carte despre cum se cresc copiii. Însă am o ambiție personală de a fi un bun părinte fiindcă mi se pare esențial detaliul în dezvoltarea optimă a ființei pe care am decis s-o amestec în populația globului din anul 2011.

Aveam impresia că sigur există metode mai eficiente de a reacționa în anumite situații, de a mă comporta mai adecvat. Eram sigură că sunt prea îngăduitoare și că o să trimit la grădiniță un răsfățat mofturos. Începusem să recitesc din cărțile de psihologie pentru a mă asigura că îmi corectez abaterile.

Ieri am realizat însă că.. nu trebuie să mă simt vinovată dacă îmi pun la bătaie „telefonul inteligent” cu internet și desene animate rulate de pe YouTube în mijlocul oficiului poștal și că nu e o faptă criminală să las copilul să ronțaie pufuleți după ce iese transpirat de la un loc de joacă din mall. 10 minute în care copilul așteaptă cuminte pe o băncuță și se uită la desene animate, fără a înnebuni pe toată lumea de cap cu mărăielile și agitația cauzate de lipsa de răbdare și sens atunci când i se impune să stea în poșta română, mi se par prețioase – chiar dacă fac uz de tehonologia modernă. Pufuleții cu puțină sare nu îngrașă un copil care aleargă zilnic ore în șir, dar în schimb ne permite nouă să bem o gutuie caldă cu scorțișoară, iar lui să își tempereze pulsul și să revină la o temperatură normală a corpului înainte de a da piept cu iarna de afară.

Tot ieri am realizat că e mult mai indicat să negociezi calm plecarea de la un spațiu de joacă, că convingi copilul – fie și prin tertipuri dacă nu se poate discuta cu el simplu și banal -, decât să îl ameninți că pleci și îl lași cu ochii holbați în timp ce tu te ascunzi după un magazin ori după un stâlp, iar la final copilul se trezește și înșelat, și speriat și cu un potențial de refuz sporit la următoarea experiență. Niciodată nu mi-au plăcut amenințările de tipul „te las singur și eu plec” sau „data viitoare rămâi singur acasă și noi venim aici”. Mi se par total neinspirate pentru psihicul unul copil și în apărarea acestui punct de vedere vin toate recomandările psihologilor. Se creează o teamă de abandon și o spaimă inutilă ce poate conduce la coșmaruri și sentimente contradictorii în relația cu părintele. În plus, după câteva astfel de experiență, credibilitatea părintelui devine nulă, fiindcă acesta de fiecare dată așteaptă de fapt copilul, fără să plece nicăieri, fără să aibă de fapt intenția reală de a pleca. Ori, odată descoperită / intuită voința părintelui, strategia amenințării devine ineficientă. Eu am noroc – poate e noroc – cu un copil generos și împăciuitor, care poate fi convins foarte ușor de o plecare sub motiv că și alți copii doresc să se joace și îi lăsăm și pe ei acolo dacă noi plecăm, ori sub nota de promisiune că deși acum trebuie să plecăm vom reveni și va mai sta acolo unde i-a plăcut. Tind să-mi laud copilul pentru nivelul de rezonabilitate matură deoarece în multe situații, dacă el era suficient de obosit ori de satisfăcut cu un capriciu împlinit, nu trebuie să specific vreun motiv. E suficient să spun plecăm și în timp ce îl îmbrac, expun planul și acțiunile care urmează după ce ieșim din zona „problematică”. Mi-am dat seama că este șocant pentru mulți să privească un copil care se lasă extras de bună-voie dintr-un paradis al copilăriei, care pleacă zâmbind și slautând supraveghetoarele ori vreo fetiță frumoasă, fără circ și pretenții, fără zbătut și ascuns prin tuburi de plastic. Mi-am dat seama că ușurința cu care acum el poate fi retras dintre copii se datorează abordării pe care am avut-o de prima dată când m-am confruntat cu o astfel de situație.

Mă simțeam vinovată la mare că umblam cu un mini-notebook după mine la restaurantul hotelului și porneam un Shrek până noi beam cafea și copilul mânca pâine cu smântână sau crenvurști. Simțeam priviri apostrofatoare. Mă simțeam judecată. M-am întrebat de multe ori dacă greșesc. Dacă este cotat răsfăț sau moft. Nu era un capriciu pe care să-l fi solicitat copilul de doi ani, dar îmi era comod, puteam să miros briza matinală și el mânca vesel în loc să se zbată într-un scaun rupt și strâmb. Am observat în timp că erau de fapt două feluri de părinți: cei care preferau să pună muzică și desene în surdină până mâncau, folosind telefoane, laptopuri sau tablete, și cei care preferau să facă 500 de observații pe minut despre revenitul pe scaun, șezutul frumos, smulsul de furculițe din mâinile pruncilor, să dojenească plânsete, chirăieli și să curețe lichide vărsate pe mese. Mi-am dat seama atunci că sunt vârste și situații unde e permis răsfățul și convenabilul în detrimentul educației „ca la carte”.

Încep, deci, să mă simt mai bine în pielea mea, să conștientizez că multe dintre lucrurile pe care le credeam greșeli sunt de fapt opțiuni corect intuite.

Cafeaua altfel

Cafeaua este unul dintre lucrurile care mă conving de regulă de la primele ore ale dimineții că viața este frumoasă și că omenirea mai are o șansă, dacă a descoperit așa o băutură.

Dar, ritualul de savurare al cafelei este la mine însoțit și de o pasiune pentru căni. Am întotdeauna mai multe decât am nevoie și cumpăr în continuare; nu pentru că aș sparge adesea, ci pentru că nu mă pot abține din achiziționarea celor care mă atrag.

Astăzi cafeaua mea s-a aciuiat într-o cană nouă. Cea mai nouă achiziție. Aspectul aparte al acestei căni nu este neapărat faptul că e unicat (deși, orgoliul meu de scorpion jubilează și datorită acestui detaliu) ori că are un design care m-a cucerit complet (acesta fiind un uriaș adevăr exprimat din toți plămânii), ci pentru faptul că știu ale cui mâini au modelat-o, pictat-o și pregătit-o pentru mine cu drag și veselie. 

Între mine și această cană a fost dragoste la prima vedere. Nu știu dacă și cana simte la fel pentru noul ei proprietar, dar țin să-i mulțumesc în mod deosebit celei care mi-a oferit așa un obiect frumos. Andreea, felicitări pentru că știi să faci oamenii fericiți și să le aduci o lumină nouă în rutina zilelor !!!

ImageTuturor celor care doresc să vadă obiecte superbe din ceramică (și nu numai), să ofere cadouri artizanale ori să își aleagă bijuterii sub forma unor mici opere de artă concepute de o româncă minunată, le recomand site-ul de prezentare www.GloryBox.ro !

Cana mea se regăsește și pe blogul creatoarei, fapt pentru care mândria mi s-a dublat subit : http://www.glorybox.ro/2013/09/24/update-ceramica-ce-a-fost-si-ce-mai-este/