Un val de emoție

Un semnal din trecut. Tresari pentru că recunoști un nume care acum e faimos.

Atunci – atunci când tu nu viețuiai – oare ce legătură exista între personajul care a expediat un plic și cel care l-a păstrat ?

Plicul e gol, a fost păstrat ca document filatelic, deoarece bunicul meu era pasionat de filatelie și era un colecționar din fire. În stiva de plicuri prăfuite culese de-a lungul vieții (în calitate de inspector școlar i-au parvenit aceste plicuri) citesc multe nume, dar acesta este singurul cu ecou. Curiozitatea firească îmi este stârnită iremediabil și predictibil.

Oare ce făcea Herta Muller în Copșa Mică în anul 1970 ?

Și oare ce banală solicitare făcuse ea Inspectoratului Sibiu atunci?

Image

Puterea amintirilor din copilărie

Era pe vremea când nu auzisem de Halloween. Nici eu, nici bunicul meu. Eram „la țară”, încă în vacanța de vară. Era septembrie și din grădină ne alegeam cei mai mari ori mai strâmbi bostani. Totdeauna când rămâneam doar noi doi în curte. Fiecare alegea câte unul, apoi povesteam ce fel de mutră trebuie să aibă dovleacul. Bunicul își scotea briceagul (pe care crestase singur „V. ȚUCULESCU” pe el cu o pilă ruginită, deoarece nu auzisem încă nici despre personalizatul obiectelor la comandă) și petreceam două ore împreună muncind asupra dovlecilor. Eu nu aveam voie să sculptez, dar puteam influența tăietura începută, negociam totul și la final mi se părea superb, indiferent de imaginea mea mentală incorect transmisă. Pentru că sufeream că nu am și eu voie să căsăpesc bostanii, am primit un briceag al meu. Îl am și acum, îl țin într-un sertar ca să nu se piardă. Este vechi, feminin, un fel de crem cu ramuri desenate și are o lamă îngustă încât pare alungit intenționat. Nu taie foarte bine. Dar oricum, l-am primit sub imperiul poruncii că nu am voie să-l folosesc. Când ești copil, nu contează că ți se dă un obiect pe care nu ai voie să-l folosești. Contează faptul că ai primit ceva ce aparține unei lumi din care nu faci parte. Că ai o bucată a ta și numai a ta din viitorul pe care-l visezi. Nu conta că nu aveam voie să-l deschid și să mă uit la lamă. Conta că e al meu pentru totdeauna și că aveam voie să-l țin în buzunar. Comoară netransferabilă la purtător, posesor exclusiv și indubitabil. Și eu știam, și bunicul meu știa că o să treacă anii și că de la un moment dat briceagul va putea fi folosit în voie, dar nu am discutat asupra momentului care permitea utilizarea. Avea zero importanță și pentru mine și pentru bunicul meu.

Când dovlecii erau gata noi ne lăudam reciproc pentru talent și idei, iar apoi porneam între oameni să ne laude și alții. Conținutul de dovleac ce strălucea pe pantalonii noștri nu ne răpea deloc din înfumurarea noastră de maești sculptori de bostan. Făceam rost de lumânări din acelea aduse de bunica acasă duminica de la biserică, parastase ori pomeni și ne luminam operele, așteptând apusul ca să ne admirăm dovlecii știrbi în toată splendoarea lor.

Eram fericiți și guralivi și nu ne păsa de schimbarea anotimpurilor, de singurătate și îmbătrânire, nu știam că există un Halloween comercial pe care națiunea noastră urma să-l înfieze ca pe un prunc ce-a supt la sânul tradiției și istoriei, nu ne păsa de ziua de mâine, de pensionari ori de orfani. În lumea noastră totul se reducea la o legumă mutilată „artistic” și la euforia pe care orice creație a mâinilor proprii o dă oricui se încumetă să facă ceva.

Retrospectiv… Îmi dau seama că poate bunicul meu în cuget și simțire suprapunea mult mai mult decât ceea ce vedeam eu, însă prefer să-i păstrez imaginea intactă și perfectă în virtutea amintirii propriei copilării și să consider că atunci când scobeam dovleci era relamente fericit și împăcat cu lumea.

SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1

Image source : http://www.happyclippings.com/wp-content/uploads/2011/09/SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1.png

Din nou copil

Se apropie toamna. Cu toate grozăviile și surprizele ei frumoase, parfumate și colorate amețitor.

Din nucul pe lângă care trec zilnic am primit o ofrandă de 3 fructe. Cu coaja verde crăpată pe alocuri, cu un miros inconfundabil, cu promisiunea de a căpăta din nou pete ocre pe degete, ca atunci când.. eram copil, urma să înceapă școala și, de acolo, din Paradisul meu de vară, primeam un ultim semn – acele nuci verzi pe care mă chinuiam să le desfac cu pietre, cu cuțite și cu unghiile..pentru a savura miezul plăpând, alb lăptos, îndepărtând pielița amăruie cu nervuri.. Pentru a simți cum se sfarmă între dinți acea mică esență de perfecțiune, acel dar pe care natura îl face celor ce știu să-l aprecieze. Nu aveam răbdare să desfac mai multe nuci și apoi să mănânc pe îndelete miezul pur. Cum reușeam să pătrund în inima uneia, o devoram, cu poftă, cu sălbăticie și entuziasm.

Așa am făcut și astăzi.. Nucile sunt perfecte! Mici, cărnoase, parfumate. Fiul meu nu a gustat din ciudatul preparat de pranz.. Nu a fost curios să-și imite mama, care râdea ca un prunc ce a primit în mână o sticluță cu lapte de mamă… A mirosit miezul fragil, l-a apropiat de buze și apoi mi l-a înapoiat cu o ridicătură de nas și sprânceană. Văzând bucuria cu care l-am acceptat, mi-a dat apoi și toate cojile lemnoase pe care le-a găsit, sperând să mă vadă la fel de fericită. Și așa am fost ! 

Mi-am amintit că bunicul (și fratele meu de cruce) îmi făcea bărcuțe din „cochilia” nucii, m-am uitat cu multă dragoste către cojile golite și răspunsul a venit pe dată: iubire! Inimioarele desenate de miezul alb în formațiunea fructului mi-au deschis ochii. Voi transforma aceste „resturi” de nuci în recipiente ale dragostei. Le voi modifica în așa fel încât să transmită cuiva un mesaj de iubire. Și acest gând mi-a dat aripi, aripi care mi-au spus că .. totuși, nu mai sunt copil. 

Image

 

Evrika !

S-a petrecut minunea !!!

Copilul meu este în sfârșit recunoscut pe stradă, prin sat, drept băiat. Se pare că formula magică trebuie să cuprindă următoarele: un tractoraș din plastic, o căciulă, o geacă, jeanși și o pereche de ghetuțe cu mașina roșie din Cars – toate elementele vestimentare fiind pe nuanțe de bleumarin, iar tractorașul albastru cu roșu și un pic de galben. Fără zulufi și plete, vitezoman și bine înfipt pe tractorașul pe care nu-l cedează altora, nu mai sunt dubii se pare.

Proba de foc a fost cea a bunicului „dă-mâna-cu-fetița” (a se vedea https://licornabruna.wordpress.com/2013/08/14/intalnirea-unor-vointe/ și https://licornabruna.wordpress.com/2013/08/19/aventuri-intre-copii-si-bunici/). De data aceasta, bunicul special a avut alte comentarii, desigur la fel de limitate și repetitive:

  • Uite, bebe!

și

  • Vezi, băiatul!

Ei bine, am fost încântată de schimbarea de atitudine. Nu a mai fost trimis nepotul să se apropie de „bebe” și am fost relativ ignorați în trecerea noastră cu ocoliș. S-a instaurat deci liniștea, nepăsarea. Dacă nu e fetiță, nu trebuie să se insiste asupra copilului. 🙂

Aventuri între copii (și bunici)

Incredibil !!

Episodul bunicul-„Dă-mâna-cu-fetița” s-a repetat!! Data viitoare (Se pare că totuși avem trasee comune de plimbare a odraslelor) va trebui să mă fac ferm înțeleasă că am băiat și nu fetiță.

Mi-am dat seama în plus față de cele expuse deja, că mă deranjează foarte tare timbrul vocal al bunicului. Are o voce extrem de pițigăiată și iritantă pentru un bărbat, mai ales pentru unul puțin în vârstă – de la care te aștepți să auzi o tonalitate mai gravă, mai plăcută. În cele 5 minute în care copiii și-au dat târcoale nu i-a spus băiatului decât „Dă mâna cu fetița”, cu varianta „Dă mâna cu fetița și spune-i să vină cu noi.” Iar „fetița” ignora la greu băiatul albastru, holbându-se după toate mașinile de pe stradă care făceau manevre ori doar treceau în viteză. Arthur era ca un girofar, nu rata nici un autovehicul de pe șosea, chiar dacă asta însemna să te lase cu mâna întinsă, ori cu vorba între buze. Nu s-a lăsat atins nici de această dată, în schimb a coborât de pe mașinuță și i-a oferit-o din nou anonimului.

Astăzi am făcut o plimbare luuuungă și am ales și o zonă nouă, pe unde am întâlnit alți copii, cu alți bunici. Fetițe rozosine-movulii și băieți bleu sau albastru-marinar, dar Arthur nu a mai fost dispus să-și ofere mașinuța nimănui, nici chiar atunci când l-am rugat eu insistent. Se pare că pentru Mădăline și pentru Tobiași nu este dispus să își cedeze „tomobilul”. Probabil că pentru băiatul „care merge să vadă găinile” simte un strop de milă și vrea să compenseze agasanta prezență a bunicului.

Așa arăta copilul meu în cursul plimbării de astzăi. Poate din cauză că mașinuța are culori feminine? Poate că trebuie să fie copilul tuns periuță? Poate din cauză că nu e ca o bilă? Poate din cauză că nu pune din prima secundă mâna pe obiectele altora? Poate din cauză că nu vorbește mai deloc când întâlnește personaje noi? Poate din toate aceste motive este în continuare luat de fetiță.

Deja nu mă mai deranjează. Deja savurez faptul că este frumos și în calitate de fetiță. Pentru că într-adevăr, am sesizat că față de unele fete de aceeași vârstă are păr mai mult și mai lung. 🙂

 

Întâlnirea unor voințe

Fiul meu are doi ani. Toți cei care îl văd în primă fază îl consideră fetiță. Ne plimbăm în aceleași zone, vedem de regulă aceiași oameni, cam aceiași copii, practic refacem zilnic de câteva ori traseul de plimbare prin satul unde locuim: dăm ocol unui dreptunghi de stradă, ne oprim la intervale să privim mașinile care vin și trec, oamenii care coboară ori urcă și bagajele pe care le îndeasă ori le extrag din mașini, camioane, dubițe sau tractoare. E jenant de multe ori să îi stau alături când el urmărește insistent fiecare mișcare a celor din jur. Încerc să-l persuadez la continuarea plimbării dar destul de rar reușesc să scurtez o oprire.

Dimineață ne-am întâlnit cu un bunic ce-și plimba nepotul, care, am aflat de-a lungul discuției inițiate de bunic, avea 1 an și 7 luni. Niciodată n-o să înțeleg de ce consideră câte un necunoscut că mă interesează vârsta copilului pe care mi-l prezintă, mai ales atunci când șansele de a ne revedea sunt minime și mai ales atunci când eu nu am nici un interes vădit pentru continuarea dialogului la care sunt provocată, răspunzând cu reticență întrebărilor. Nu am aflat cum se numește copilul, dar în schimb m-a orpiliat obsesia bunicului de a da instrucțiuni băiatului respectiv. Cred că i-a repetat de 70 ori în 10 minute „Du-te și dă mâna cu fetița.” Era mai mult decât evident că nu avea nici cea mai mică intenție să dea mâna cu fiul meu, care la rândul său își retrage membrele superioare într-o carapace invizibilă atunci când cineva încearcă să îl atingă. Am avut o singură tentativă de a devia discuția, intervenind cu un scurt „Nu prea are cu cine da mâna, copilul meu nu va sta să fie atins.” Nu am fost nici apostrofată pentru replică dar nici luată în seamă, obsesia vocală s-a prelungit încă multe minute.

La fiecare apropiere a băiatului respectiv, Arthur al meu cobora de pe mașinuță, invitând copilul necunoscut să ia loc pe mașinuță, cu interjecții expresive și lovind ușor șezutul mașinuței cu pălmuța dreaptă, arătându-i acestuia că îi lasă mașina să se joace. Bunicul revenea „Du-te dă mâna cu fetița!”, iar băiatul fugea către curtea cu găini a vecinilor de pe colț, unde se pare că era fascinat de un cocoș colorat, căruia îi explica pasionat … ceva – un ceva extrem de important, fiind implicate și gesturi și vocale și țipete vesele.

Bunicul era firește extrem de mândru de nepot, iar ca să ne demonstreze și nouă ce flăcău vrednic îngrijește el, ne-a făcut o demonstrație:

– Arată câți ani ai tu, ia să vedem.

– U! ( Băiatul ridică un arătător în sus și primește laude că într-adevăr are 1 an )

– Na, acum, du-te și fă-i aia-aia la fetiță.

– Aaaa. ( Băiatul plin de salivă pe bărbie și cu un tricou relativ murdar se apropie de fiul meu, privesc oripilată scena și încerc să nu fac grimase nepoliticoase când o mână mică și cleioasă îi mângâie razant părul )

Arthur se uită la mine și mă ia de mână. Îl ajut să coboare iar de pe mașinuță și o oferă din nou, ca pe o ofrandă unui zeu anonim. Bunicul intră în vorbă de data aceasta direct cu odrasla mea:

– Da nu-ți fie frică, fetițo, că nu-ți face nimic băiatul meu.

Îi explic individului care a îmbătrânit degeaba că fiul meu încearcă să-l invite pe băiatul deștept foc să se joace cu mașinuța; că nu îi e frică, ci pur și simplu îi face loc la volan și-i arată unde e claxonul.

Bunicul mă consolează protector:

– Da are și el mașinuță acasă.

Renunț să mai dau replică și la această ilustră lămurire și mă prefac foarte interesată de direcția de mers a unei mașini din depărtare.

Cu prima ocazie pe care o prind (noroc cu găinile vecinei și cu cocoșul cel moțat) îmi îndrum copilul către casă, îi șoptesc că acel băiat nu vrea să se joace cu el și nici cu mașinuța lui, că doar se plimbă și că noi mergem să ne spălăm mâinile acasă. Am fost exagerat de rea și am momit copilul din dotare cu cheile casei, care știam că-l vor atrage prin perspectiva promisiunii controlului: va deschide el ușa și va fi foarte încântat că a fost elementul decisiv. Ca să nu imprim copilului propria aroganță, îi recomand să salute copilul și să-i facă cu mâna. Arthur se execută docil, vag nedumerit și pedalează agale către casă, întorcându-se uneori să verifice dacă nu cumva îl urmează băiatul isteț.

Aud în spate bunicul dând explicații nesolicitate nepotului:

– Vezi, fetița merge acasă că e cald, hai că mergem și noi că vine soarele pe noi.

Sigur că această istorie nu are nimic spectaculos, nu șochează și nu revoluționează soarta omenirii, dar eu tot nu pot să înțeleg de ce adulții simt nevoia să etaleze talentele copiilor atunci când aceștia ar trebui lăsați să interacționeze de bună-voie, să aleagă ei însiși subiectele de discuție și gesturile și să facă ori nu primul pas către celălalt. De ce să împingi de la spate copilul să dea mâna, să pupe ori să ia în brațe un alt copil?! Lasă-i să se manifeste singuri, studiază-ți odrasala și conștientizează care îi sunt calitățile și meritele fără să încerci să i le evidențiezi. Totodată, nu mai asasina copilul la nivel acustic repetând la infinit aceeași frază, același sfat ori aceeași remarcă. De ce insistă unii oameni – presupuși maturi – cu o idee ce le-a venit doar lor, pe care e limpede că respectivul copil în cauză nu o agreează?! Lasă-le copiilor puțină libertate. Libertate de exprimare, de gândire și de manifestare față de restul lumii. Nu sunt roboței teleghidați care împlinesc dorințe, ci personalități cu zile bune și zile proaste, cu toane și stări de spirit la fel ca noi.

Din lumea copiilor

Nu stiu dacă copilul meu în vârstă de 2 ani ar prefera să aibă părul scurt în locul părului lung pe care îl are acum. Nu știu dacă ar prefera să fie îmbrăcat în negru ori în verde, nu știu dacă preferă sandale sau teniși, nu știu dacă îi plac pantalonii foarte scurți ori cei trei sferturi.

Știu însă că noi facem aceste alegeri pentru odraselele noastre, în calitate de părinți, tutori, doici sau frați mai mari. Ceea ce este înspăimântător este interpretarea dată de către ceilalți (nu de copil, pe care doar îl plictisește schimbarea hainelor sau prinderea codițelor) acestor alegeri.

Ieri mi s-a spus că fiul meu este „o fetiță drăgălașă” pentru că „e îmbrăcată în portocaliu”. Astăzi o fetiță într-un roz chiloțiu trebuia portejată în magazin de fiul meu receptat drept „fetița cu mașina”. Corectând bunica fetiței și explicând că e băiat și că nu îi face nimic, doar se uită la ea, mi s-a spus că „am crezut că e fată că are tricou roșu”. În alte rânduri, în parc, magazine, spații de joacă am primit replici similare: „e îmbrăcat în verde, de unde să știm că e băiat!” sau „da, trebuia să ne dăm seama că e băiat, că, uite are bluză neagră pe el”. Nu contează că micul urlător cară permanent după el mașinuțe, mută obiecte foarte grele, este atras de roți, mișcare și fetițe blonde, că nu are nimic feminin în gesturi, căutătură ori alergat. Dacă nu se conformează delimitărilor coloristice prevăzute de creierul conaționalului român, își pierde potențialul masculin.

Am început să-mi dau seama că în mintea adulților totul este standardizat. Respectiv, băieții nu au voie la alte culori în afara de albastru. Chiar și albul mi-a pus probleme serioase.  Nici măcar nuanțele de maro, ocru și crem nu sunt „pentru băieți”. Pe de altă parte, mă întreb de ce merge atât de departe snobismul încât să nu recunoască fățiș motivele pentru care fiul meu e prea adesea luat drept fetiță: are părul lung (așa ceva nu s-a mai pomenit, numai fetele pot avea păr lung sau o coadă pe spate; băieții trebuie să fie cu părul maxim periuță dacă nu chelioși la zero), e frumușel și are trăsături fine, tenul deschis și e destul de rușinos și antisocial cât să te ducă cu gândul că e ceva prințesită pudică și delicată. De obicei mestecă nonșalant o suzetă – uneori ținută într-o parte, ca pe o pipă cu tutun – și probabil că nici suzetele nu sunt masculine. Îmi vine să urlu în vânt că dacă vezi un rocker cu plete până la posterior nu-l consideri fetiță și că am văzut afaceriști cu cămăși roz pe care nu i-a abordat nici un chelner cu „Ce serviți, domnișoară?” O singură dată mi-a spus o doamnă ce părea a nu locui în țara noastră că ”având așa păr lung și fiind așa frumușel am crezut că e fetiță”. O domnișoară a soluționat odată elegant chestiunea spinoasă: „Ce lumânări să aduc pentru copil? Roz sau albastre .. pentru că alte culori nu am găsit.” Răspunsul nostru fiind albastru, a răsuflat ușurată domnișoara frumos fardată ”Bine că am întrebat că aduceam roz, am crezut că e fetiță.”

Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care mă încăpățânez să nu-i tund coamda bogată micului meu leuț, ci din contră, am de gând să-i las cel mai lung păr din Balcani, să-i fac o coadă stufoasă de indian mistic și să-l îmbrac în toate culorile pământului, evitând cât de mult posibil albastrul. Vreau să văd în cât timp își vor recunoaște adulții preconcepțiile, își vor retrage replicile cabotine și își vor revizui comentariile.

Pe de altă parte, ca mine au suferit și alți părinți. E mult mai șocant când ești mândrul posesor-titular al unei fetițe, de altfel frumușică, cu voce cristalină ca un clopoțel, accesorizată cu cercei rotunzi și agrafe, purtătoare trufașă de găletușă ciclam Hello Kitty în formă de inimioară, și TOTUȘI ești complimentat pentru băiețelul deștept care face propoziții la doar doi ani jumătate. După ce fetița respectivă se cațără tacticos și delicat pe scara unui tobogan, auzi de jos o mămică binevoitoare „Ioana, mamă, lasă băiețelul să se dea primul și dup-aia te dai tu” și îți vine să-i articulezi un dos de palmă. În schimb, zâmbești strâmb și corectezi.. „E tot fetiță, doamnă..” Ei bine, la așa ceva nu primești explicație fiindcă, deși e îmbrăcată corespunzător cerințelor coloristice, e neclar dacă pantalonii roz au indus în eroare, cerceii aurii, codițele blonde ori țopăiala fericită din vârful toboganului și capeți doar un scurt „A, da..?” drept răspuns.

Iar pentru toți cei care simt nevoia să le explice celor mici că tocmai întâlnesc fie o fată fie un băiat (pentru că, atenție! și un băiat poate avea cercei sau poate fi îmbrăcat într-o salopetă roz), le ofer o stratagemă infailibilă: cea mai sigură abordare este să folosești termenul „copil”, care nu induce în eroare, nu jignește și nu cauzează nici confuzii, nici revoltă. Nu apelați la termenul „bebe” cu varianta sa „bebeluș” pentru că de cele mai multe ori nimănui – nici chiar piticotului în cauză – nu îi surâde ideea de a reduce întreaga ființă la o chintesență a dimensiunii. O a doua soluție pentru evitarea situațiilor penibile este să întrebi – așa sfătos și important, cum numai adulții și, în special bunicii știu să fie -, „Cum te cheamă, puișor?”. Măcar așa respecți schema clasică, acorzi atenție și rol activ copilului în cauză și te lămurești cu privire la sexul micului necunoscut.