Geamia Hunchiar

Să vizitez o moschee.

Cândva, demult, mi s-a înfiripat acest gând în minte și am știut că odată și odată o să văd o moschee. Cel puțin una. De curând am văzut un astfel de așezământ, aproximativ întâmplător (dar, doar aproximativ), pe când mă plimbam în căldura de prânz a Constanței. 

Răcoarea Geamiei Hunchiar m-a învăluit ca o binecuvântare după soarele dogoritor de la malul apei, după treptele sparte urcate vorbind și praful inhalat prin traversarea unui șantier. Curtea interioară ne-a întâmpinat cu umbră și cu afișul „Taxă de vizitare: 4 lei”. Am salutat, ne-am învârtit puțin, bucuroși că puteam respira normal, am admirat, am achitat și am intrat.

Simplitatea frumoasă a interiorului m-a surprins foarte puțin. Nu mă așteptam la ceva anume, nu îmi formasem așteptări de la bun început, însă am remarcat o elegantă geometrie a spațiului și o ghidare discretă a atenției asupra unui mozaic luminos de pe peretele frontal. Nimic prea încărcat, nimic luxos sau umilitor. Un interior detașat, plăcut dar nu copleșitor, un loc unde puteai medita în ritmul tău, unde sufletul avea suficient spațiu pentru a se balansa între gânduri, a zburda spre înalturi și a reveni către oameni. Nu m-am simțit ca un intrus, nu m-am simțit nici acasă, nu m-am simțit primită cu brațele deschise, dar nu m-am simțit respinsă .. mi-a fost pur și simplu bine.

M-am sustras dintre ceilalți în timpul explicațiilor primite de la un paznic bine-voitor și capabil de a furniza informații precise și situații statistice. Am urcat în minaret, am abordat treptele în spirală imaginându-mi gândurile pe care un muezin le-ar fi putut avea înainte de recitarea rugăciunilor sfinte. Am încercat să mă întreb în ce stare de spirit urcă un muezin acele scări. Mie mi s-a părut că mă strecor lejer prin cochilia unui melc uriaș. Mi s-a părut că parcursul îngust, întortocheat și cu iz de intimitate creează o pauză temporală și permite un context de purificare și detașare pentru cel care urmează să facă ceva anume. Pete minuscule de culoare și puncte de reper constituiau doar ferestrele mici și rare din vitraliu.

Puteam interpreta urcarea în două moduri. O corvoadă, mai ales prin repetitivitatea sa, dar și o eliberare – automatismul poate duce la umilință și frustrare, dar și la detașare și înălțare a spiritului. Am preferat să cred că ascendența către punctul de unde vorbele porneau prin eter spre oameni, spre zei, generează substratul necesar pentru un spirit calm, ostoit și optimist. Am ales să cred că cei care urcau treptele se simțeau ca mine.. mai departe de mizerie, de nefericire, de nimicnicie, de meschinării și convenționalism. Armonie. Pornisem spre Nirvana. Eram în Nirvana.

Odată ajunsă în minaret, deschiderea aproape sferică pe care am cuprins-o de la prima privire mi-a copleșit toate simțurile, m-a fermecat și m-a făcut să exclam „Ce oraș frumos a fost Constanța odată!”. Apele nesfârșite care mușcau din uscat mă vrăjeau cu albastrul lor dureros și oscilant. Cu timpul nu am mai dorit să văd. Am închis ochii și am respirat – am ascultat și am mirosit, fără să mă raportez la imagini. Am simțit culori, temperaturi; am perceput sentimente. Grabă. Plictis. Descurajare. Bătrânețe. Frustrare. Jovialitate. Iubire de îndrăgostiți. Șovăire. Teamă. Mi le-am căutat pe ale mele. Nu aveam senzații particulare. Era bine. Eram unde trebuia să fiu.

Mi-a plăcut mult acolo sus „în turn” și n-aș mai fi coborât (poate niciodată) dacă nu m-ar fi tras de mânecă soțul, dacă nu s-ar fi agitat copilul, dacă nu aș fi primit amenințări de la cei doi masculi înfometați și însetați. Amintirile unor alte vârste m-au asaltat într-o clipită. Sufletul meu se simțea iar copil, atârnând zglobiu din copacul strâmb în pădurea verde. Le-am alungat repede cu un zâmbet și am coborât lent toate treptele urcate, făcând promisiuni de băuturi cu gheață și platouri cu mâncare la prima terasă umbrită.

trepte in moschee

Advertisements

De ce citesc în ultimul timp cu predilecție literatură contemporană?

Pentru că acești scriitori care publică în prezent, sunt vii alături de mine, în pas cu timpul meu. Există o șansă (poate la un miliard) să mă împiedic de unul dintre ei pe stradă, să pot asculta în direct o prezentare, să asist la o lansare de carte pe care Sofocle ori Mishima n-ar mai putea-o împlini, să fiu de față la acordarea unui premiu.. Mă gândesc mereu că autorii contemporani respiră același context geo-politic cu mine și mă pot raporta mai bine la cei ce trăiesc în paralel cu mine, chiar dacă nu ca și mine. Pentru că mulți dintre ei chiar îmi plac. Pentru că unii dintre ei descriu secvențe ale propriei mele copilării. Pentru că mi se pare fantastic să fiu contemporanul unui scriitor care-mi place, de la care – dacă mi-aș face vreodată curaj – aș putea obține comunicarea în timp real, mai presus de presupunere și imaginație. Pentru că aș putea să-i urez „La mulți ani” preferatului meu dacă aș avea egoismul de a mă inflitra în viața lui. Pentru că ne-am putea bea cafeaua în aceeași cafenea simultan. Pentru că prezentul lor se suprapune prezentului meu, iar asta îmi conferă și mie o plus-valoare secretă. 

Pentru că în gimnaziu nu am studiat nici un scriitor/poet contemporan. Pentru că în facultate am descoperit ce farmec aparte simți atunci când primești o carte autografiată în fața ta, ce bucurie te cuprinde atunci când poți achiziționa un roman publicat pentru prima dată în anul în care trăiești tu, cititorul prezentului.

Portret de mamă în mișcare

– Vrei să mergem la plimbare?

– Aaaaa! Uuuuu! Ihih- Aaaaa !!

Cu ochii mari și luminați de o bucurie sinceră, copilul aleargă la computer, apasă tasta de spațiu și pune filmul la care se uita cu coada ochiului pe pauză, apoi sprintează până la mașinuța de plastic pe care vrea s-o luăm cu noi.

– Dacă vrei să mergem la plimbare trebuie întâi să mai facem câteva lucruri. Mai întâi, ne spălăm pe dinți.

Puțin nedumerit, mă urmează fără prea mult entuziasm în baie. Refuză să mă las să-l spăl pe dinți, așa că mă spăl eu și el se uită, cerându-mi periuța lui specială în formă de pinguin să se spele singur. E rândul meu să refuz. În cele din urmă cedează, șantajat cu promisiunea ieșirii din casă și mă lasă să-l periez ca la carte, chiar și să-i curăț fața la final.

După încă o serie de negocieri cu privire la geacă, ghete și căciulă, reușim să dăm ușa de perete și să ne împleticim pe scări (sunt multe scări, 3 în total, dacă numărăm și treapta de la nivelul dușumelei), târâind zgomotos o mașinuță cântătoare după noi. Până încui ușa, copilul cel vesel se izbește sistematic cu botul portocaliu al mașinii în poartă. E educat. Știe că nu are voie să o zbughească din curte până nu e încheiat ritualul mă-sii (care trebuie să-și ia o geacă în viteză și să se îmbrace în curte, supraveghiind cumințenia masculină, să încuie ușa casei și să se asigure că are șervețele în buzunar în caz de.. orice) și așteaptă (activ, așa cum numai el știe s-o facă). Îl dojenesc pentru gălăgie și încerc să văd dacă textul cu „nu mai lovi măgarul în cap cu lingura de lemn pentru că îl doare” se poate adapta cu succes la pocniturile în poartă. Probabil măgarul îi era mai simpatic decât poarta. Plastic versus tablă, nu am convins omul mic să întrerupă izbiturile, așa că îl persuadez să dea cu spatele ca să pot deschide ciomăgita poartă spre a purcede la drum.

După ce ne oprim în fața porții să alegem direcția de mers, ignorând tentativele materne de sporire a vocabularului cu stânga-drepata, copilul reacționează la „asta” și „aia” și alege „aia”. La 3 secunde de la punerea în mișcare a copilului călare pe mașina colorată, se înființează pisica-câine la stânga mea. Mieunătoare și foarte agilă, ne conduce în plimbarea noastră. Când prind momente care să-i scape micului mascul, iau pisica în brațe și o răsfăț cum mă pricep, în timp ce aprob orice chiot despre orice mașină, dubiță, tractor sau buldozer inventariate de ochii, arătătorul și glasul fiului. Gelozia însă e mare și la intervale, micul om este dispus să coboare de pe vehiculul cu volan doar pentru a extrage pisica din brațele mele și a încerca s-o îndese în scăunelul-cutie de pe care a descins.

Mental, negociez în permanență: mă mut pe dreapta către șosea, să nu cumva să o ia spre mașinile aflate în mișcare; nu îl cert încă pentru că își plimbă mâinle pe gardurile oamenilor; deocamdată nu-i interzic să bage frunze în canal; acum intervin și interzic atingerea lacătului de la panourile de electricitate; în balta asta nu-l mai las să se afunde cu mașinuța fiindcă stropește doamnele care trec pe lângă noi ș.a.m.d.

Ajungem la casa bătrânului care stă pe fotoliul directorial la poartă și se strâmbă șmecherește încă din depărtare la copil, anticipând deja replica „Dă-mi mie mașinuța!”. Mai sunt încă 100 m până la omul întunecat de lângă gard și posesorul râvnitei mașinuțe îmi explică că trebuie să ocolim spațiul verde și să o luăm aproape prin stradă. E clipa în care știu că mă prinde de mână și mă împinge cât de în dreapta accept să merg, astfel încât să ocolească optim bătrânul care se consideră mare pișicher. Pisica se decide să fugă într-o curte și, miaună înțelegător când o chem înapoi, dar se pare că trebuie nepărat să intre acolo.

După ce decid că am mers suficient, conving omulețul să o luăm spre casă, în același ritm al opririlor și silabelor urlate cu bucuria descoperirii personale, dar trebuie să îmi expun explicația.

– Nu o luăm pe strada „aia”, o luăm înapoi pe unde am venit. Pe strada „aia” e prea mult noroi. E neasfaltată și plouă zilnic de o săptămână.

Nu sunt sigură că am fost convingătoare, dar după câteva rotiri în cercuri aproximative, copilul dă curs invitației mele și pornește înapoi târându-și picioarele într-o vagă formă de protest pe care aleg să o ignor.

După ce depășim periculosul bătrânel, acel hoț declarat ce vrea neapărat să necăjească toți copii și să le sustragă jucăriile pentrui o colecție personală, cu siguranță bine ascunsă în casa pe care o păzește de la poartă, trebuie să ne oprim la un stâlp mic și gri, marcat cu cifre negre și să mă uit cu indulgență cum băiatul meu îmbrățișează și mângâie drăgăstos o cutie de fier cu o broască mică argintie. Îmi explică ceva din discuțiile lor, dar eu cu mintea mea de adult nu izbutesc să înțeleg din ce motiv e fascinat omul de stâlp.

De la stâlpul cu pricina, după cum mă temeam de când am plecat de acasă, fiul meu îmi arată că nu mai are nevoie de mașinuță. O putem lăsa acolo sau pot s-o iau eu dacă doresc, el nu mai are trebuință de plăsticăraiul cu roți. Pun câteva întrebări, dar își vede de drum. Mă supun voinței sale și îmi agăț de braț mașinuța minunată. Admir fiecare frunză pe care copilul o culege de pe trotoar, dau informații despre mașinile prin logo-urile cărora își înghesuie degetele și respect ritmul sacadat de mers. După noi se ia un cățel al cuiva și aleargă în cercuri în jurul nostru, încercând să provoace la joacă pe cel de talia sa. Nu se alege sărmanul decât cu 3 degete îndesate în gură și, în ultima secundă, reușesc să-l salvez de la un al patrulea deget în ochi. Pisica miaună cu aplomb de sub poarta de unde a intrat dar nu e dispusă la eforturi de a ieși din pricina cățelului lăptos ce se ține după noi și acum stă dând din coadă către curioasa vietate pufoasă, ce vorbește o altă limbă pe sub gard.

După un interval presărat cu discursuri către copil, câine și pisică, plus jeanși noroiți, ne regăsim în următoarea formulă: pisica într-o mână, ținută în echilibru precar, în ochii căreia identific recunoștință, mașinuța alunecându-mi sistematic în mâna cealaltă, câinele întors în curtea lui, iar copilul mergând în fața mea în pas săltat.

Am primit claxoane și zâmbete curbate insinuos, dar mi-am văzut de drum netulburată. Probabil că imaginea nu merita să fie inspirația vreunei statui celebre, dar important este că am ajuns cu toții acasă, întregi și veseli, obosiți suficient cât pentru un somn de un ceas și jumătate.

Ne naștem sub imperiul cifrelor

Atunci când ai ținut jurnale o viață întreagă, e limpede că nașterea unui copil impune o serie nouă, dedicată și stufoasă de pagini de jurnal orientate pe această imensă bucată de suflet ce sporește permanent în corpul tău de mamă.

Răsfoind la întâmplare primul caiet în care copilul meu este abordat, întâi ca un gând, apoi ca un făt, iar în cele din urmă ca o ființă umană urlătoare și solicitantă, am constatat zâmbind că primul an din viața unui om este reprezentat și urmărit în cifre. Numere ce îți definesc persoana din toate punctele de vedere. Greutatea la naștere, lungimea, cantitatea de lapte de la o masă sau dintr-o zi întreagă, dimensiunea tălpii, circumferința capului, doza de medicament de la prima răceală, dimensiunea reacției pe coapsă după al doilea vaccin, orele dormite pe noapte, minutele de plimbare pe zi, lunile de viață marcate prin torturi mici și bucurie uriașă, sume cheltuite pentru scutece, mărimile hainelor cumpărate și purtate, numărul de vizitatori din prima săptămână acasă, ….. Lista este atât de lungă încât pare a nu se putea încheia niciodată decât prin omisiune sau convenabilul et caetera.

Multe din aceste repere încifrate prezintă interes nu doar pentru părintele care notează evoluția puiului de om, ci sunt urmărite și de către medicul pediatru, de bunicii eroului, de prieteni, de cei care fac comparații, de tot felul de persoane implicate mai mult sau mai puțin în viața noului-născut, iar cifrele acestea care rămân de la 0 la 9 pot bucura, înspăimânta ori flata, doar prin așezarea lor. 

Un copil care a scăzut peste 200 gr în maternitate aduce temeri în sufletul de mamă, o temperatură de 38,8°C poate invoca o panică teribilă în inima părinților iar o înălțime de 57 cm la 2 luni poate flata un părinte înalt care devine posesorul certitudinii că odrasla îi seamănă.

Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, punctele de referință devin tot mai puțin concise. Din al doilea an de viață deja, notațiile mele marchează cuvinte noi în vocabularul fiului meu, descrierile jocurilor preferate, ale privirilor și reacțiilor în diferite situații încep să se dezbrace de forma cifrelor și să aibă nevoie de cuvinte. Multe, mărunte și precise.

Mi se pare fermecător că evoluția ființei umane conduce de la cifre la cuvinte. De la cantitate și dimensiune la nuanță. Poate acest detaliu rezumă cel mai bine transformarea din primată în ființă umană.

La drum

Am pășit cu dificultate în gară. Ușa se deschidea anevoie, stropii de ploaie de pe ochelari îmi împiedicau corecta vizualizare a spațiului ce se desfășura înaintea mea, iar umbrela se încăpățâna să nu se restrângă.

Am pătruns în clădirea parțial renovată și m-am sprijinit de una din coloanele cu patru muchii a călor culoare nu o puteam distinge. M-am războit cu umbrela, apoi cu geanta. Am izbutit să adun în laveta de ochelari toată apa rece de pe lentile și apoi mi-am reluat postura de om stăpân pe sine și pe lume.

Am încercat să mă orientez între ghișee, dar nu puteam citi nimic din afișele lipite pe ferestrele securizate, așa că m-am îndreptat spre cea mai aproapiată casă de bilete deschisă. În fața geamului dublu am realizat că fusese o iluzie. Iluminarea era derutantă, dar ghișeul era închis. Am adăugat kilometrilor parcurși în viață aproximativ 5 metri parcurși până la următorul ghișeu și m-am așezat în spatele celor 3 persoane care foșneau bani, poșete și ziare, într-o coadă clasică, respectiv dezordonată și zgomotoasă, pe care nu o anticipasem.

Am încercat să identific pe panoul electric trenurile care urmau să plece din stație. Am citit lent primele trei destinații: Mediaș, Tg. Mureș și București Nord. Pentru că mai aveam suficient răgaz, mi-am înghesuit pleoapele unele în altele pentru a descifra orele de plecare. Nu eram sigură că ceea ce ochii mei imperfecți dar frumoși – mi se spusese de multe ori că sunt frumoși, așa că ajunsesem să cred și eu, cu toate că în adâncul sufletului știam că era o replică de consolare pentru orice om cu vederea deficitară – este corect, dar conform estimărilor, cea mai bună opțiune era Tg. Mureș. Trenul pleca în maxim 15 minute (nu puteam fi sigură dacă ultima cifră era 3 sau 8, dar nu conta) și minim 7 minute, deci aveam timp suficient.

– Doamnă, aici vindem bilete de tren nu bilete pentru tărâmul viselor!

Vocea unei casierițe grase cu voce stridentă m-a smuls dureros din calculele mele aproximative și mi-a stârnit un hohot de râs neprevăzut.

– Ba să știți că eu pentru tărâmul ăla doresc un bilet. Destinația Tg. Mureș; acceleratul care pleacă în 7 sau în 15 minute.

– Ăla e tărâmul viselor? Groaznic. Da de Paris, n-ați auzit? Sau de America? Mă rog, fiecare cât poate. 30 lei. Peronul 2.

Pentru că râdeam deja cu lacrimi și răspunsurile impiegatei nu meritau o gratulare reală, am plecat fără să mulțumesc după ce am achitat suma solicitată și am primit biletul cu inserții argintii.

Am împăturit biletul și l-am îndesat în buzunar pentru a nu pierde timpul căutând prin poșetă ulterior și mi-am rotit privirea în jur. Am cumpărat o sticlă de apă plată (bombănind că am ajuns să cumpărăm ce natura oferă gratis), un pachet de gumă de mestecat și un covrig cu multă sare (am cerut în mod expres să fie cu multă sare și angajata simigeriei s-a bucurat vădit să scape de un produs deloc râvnit – s-a bucurat într-atât încât a greșit calculul și mi-a dat mai puțin cu 3 lei decât era aritmetic firesc).

Am ieșit din clădirea întunecată întrebându-mă de ce a rămas la fel de întunecată deși era împânzită de afișaje luminoase și cu toate că fuseseră marmorați pereții. Unele zone păstrează un aer funest chiar și atunci când ar trebui să invite la aventură, să sporovăiască vesele despre posibilități, direcții și legături.

M-am împiedicat la ieșire și mi-am scăpat covrigul foarte sărat pe jos. L-am recuperat fulgerător, cu un gest lipsit de eleganță chiar dacă scornit de instinctul feroce de felină. L-am studiat îndeaproape (mai aproape decât ar fi făcut-o alții, fiind necesară apropierea lui de vârful nasului meu și de plasarea lui ca într-o mișcare amețitoare a unui sașiu). L-am scuturat puțin, am mai suflat de praf și l-am mai zăngănit de două ori în aer. Am înjurat cu convingere personalul din alimentația publică autohtonă care nu are încă refexul de a include și un șervețel la servirea clientului.

După ce m-am împleticit pe scările rupte cu margini de metal ruginit și am strâmbat din nas la mirosul subteranului gării, am ajuns victorioasă, cu un entuziasm de neștirbit pe peronul doi. Am verificat dacă e peronul doi și mi-am înfipt dinții în covrigul buclucaș, încercând să-mi dau seama din ce direcție va sosi trenul.

După ce am ronțăit jumătate din împletitură, am scos biletul din buzunar și am studiat. Vagonul 3, locul 21. Frumos. E bine. e cum trebuie să fie. Am auzit un șuierat metalic și am introdus la loc în buzunar biletul. O zi aleasă la întâmplare, un impuls de moment, o destinație aleasă fără rațiuni spirituale, un tren ce îmi va oferi o aventură spre necunoscut. Mă simțeam liberă și bucuroasă. Nu aveam nici un plan de întoarcere, nu aveam nici un traseu, nici măcar unul vag, nu știam ce o să fac odată ajunsă în Mureș și nu cunoșteam pe nimeni în acel oraș. Mi-am amintit de copilărie. De adolescență. De cei care m-au așteptat în gară ori care m-au condus la tren, ajutându-mă cu bagajele și dându-mi sfaturi pline de afecțiune. Mi-am amintit de cântecele urlate în mers, de poveștile avute cu necunoscuți pe culoarul vagoanelor, de mâncarea ciugulită la geam și de alergatul după personalul de legătură noaptea, în miez de iarnă. Mi-am amintit toate zâmbetele și lacrimile, toate gândurile agitate dinaintea plecărilor și stupoarea în fața tristeții ori entuziasmului exacerbat. Le-am parcurs toate în imagini, cuvinte și sunete rapide, iar apoi m-am întrebat.. Și acum?..

..Acum e cel mai bun moment pentru o călătorie cu trenul. Nu am așteptări. (Nu sunt așteptată în nici o parte, iar eu personal nu aștept nimic anume de la călătoria în sine.) Nu am obligații. Sunt liberă de toate responsabilitățile umane. Singura mea responsabilitate asumată este aceea de a cataloga și explora toate ideile, toate senzațiile și toate trăirile pe care le voi avea. Iar acestea se vor insinua ființei mele, transformând acel eu al meu, revenind în cele din urmă la mine.

snail

Image source : http://farm9.staticflickr.com/8525/8606746518_29f0d13649_z.jpg

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq

În peșteră

Înaintam greu. Lent. Ud. Rece. Întunecat. Mi se părea că aud scrâșnete și chițăituri. Încercam să nu vizualizez mental rozătoarele și târâtoarele care, cel mai probabil, populau peștera în care mă târam aproape de o oră.

Cel mai mult îmi displăcea să ating cu palmele pereții jilavi și pietrele alunecoase, atunci când trebuia să identific direcția de urmat. Mă rugam să nu se defecteze lanterna chinezească de pe frunte, mă rugam să nu se termine bateriile înainte de a izbuti să ies la suprafață.

Mă întrebam deja de ce insistasem să parcurg singură caverna ce nu reținea vreo semnificație aparte pentru mine, ce nu își deslușea vreo istorie spectaculoasă și ce nu promitea vreun mare triumf final. Mă gândeam că din cei 21 de participanți la excursie doar eu alesesem să vizitez această peșteră, în timp ce toți cei 20 rămași preferaseră un grătar lângă cabană. Sperasem să fac vreo fotografie deosebită? Sperasem să aud o voce tămăduitoare? Sperasem să cresc în ochii cuiva pentru demonstrația de curaj și îndârjire? Nădăjduisem la un catharsis? La o epifanie? Căutam oare ceva fără a-mi da seama ce anume caut? Cu siguranță nu pentru comori ascunse intrasem în peșteră și nici pentru salvarea sufletului. Și atunci, totuși, de ce?

Îmi displăcea să respir. Umezeala din aer și mirosul îmi aminteau de cadavre, de oase, de rocă, de moarte, de adâncuri și temeri, de vise deșarte. M-am oprit. Poate trebuia să mă opresc, să stau, să aștept pentru ca acel ceva misterios ce mă chemase înauntru să se facă simțit. Am stat. Am așteptat. Am închis ochii. I-am deschis. M-am jucat cu degetele într-un ochi de apă. Am șoptit. Am urlat. M-am uitat. În sus, la stânga, la dreapta. Devenise înspăimântător. Dacă nimic nu se întâmplă și starea mea de spirit devenea din ce în ce mai apăsătoare, m-am decis să continui. Ce sens avea să mă supun singură unor neplăceri aducătoare de nimic? 

Peștera începea să se îngusteze. Drumul era mai șerpuit și mai frânt. Mă apropiam de ieșire. Nu văzusem nici un liliac, nici un șobolan, nici un craniu. Totul fusese pur și simplu un drum rece și întunecos prin măruntaiele pământului. Întrezăream lumina de deasupra pământului și un fel de nor de aburi umezi, gri și grei. Am ieșit rupându-mi buzunarul hainei într-un drug de fier pe care nu l-am observat. M-am îndepărtat câțiva pași.

M-am așezat pe un petic de iarbă și m-am uitat la soare. Era dureros. Dar cald, plăcut. Înțepător pentru ochi, îmblânzitor pentru mușchi. M-am întins. Am stat pe burta. Am stins lanterna. M-am reașezat în lotus și am zâmbit. Pentru sentimentul de după. Pentru asta plecasem. Singură într-un fel de pădure, singură în verdeață, regăsind plăcerea de a fi, simplu, independent. Bucuria de a putea privi în jur. În orice direcție. Perspectiva. Orizontul. Promisiunea viețuirii în afara limitărilor, în afara a ceva ce să te conțină și să te ghideze neînduplecat.