Cine ar fi crezut că pot găti ceva bun?!

Uneori, acele zile de la care nu am așteptări aduc lucruri inedite, surprize plăcute și experiențe importante. 

Cei care mă cunosc pot atesta fără ezitări că sunt un dezastru în bucătărie. Dar atunci când – în foarte rare ocazii – îmi iese ceva mai mult decât comestibil, aceiași prieteni știu să confirme faptul că mă laud proporțional cu toate eșecurile anterioare. 

Ei bine, dacă am mai încercat specialități banale sau sofisticate, deserturi nu am încercat decât de câteva ori în viață și am reușit o singură dată. Chiar și când am repetat tehnic acel prim succes, rezultatul a fost aproximativ catastrofal. Era deci firesc să nu mai încerc ulterior. Curajul care m-a susținut astăzi este generat în realitate de entuziasmul de moment legat de „fac ceva bun cu mâinile mele” și impulsionat de gustul aromat al tartei cu ananas făcute ieri de soțul meu, adevăratul (și singurul) talent gastronomic al familiei. 

Am listat rețeta primită de la o prietenă și am decis că e simplu de realizat desertul. Mâncasem acești biscuiți la aniversarea ei și poftisem la mai mulți decât erau pe masă; drept urmare, primisem rețeta să-mi prepar câți doream. Eu nu pot lucra în bucătărie decât după principiile de precizie ale lui Julian Barnes, așadar lista de ingrediente (300 gr Nutella, 150 gr făină și 1 ou) mi s-a părut perfect alcătuită, întocmai pe înțelesul meu. Modul de preparare propriu-zisă era explicat pas cu pas în toată simplicitatea sa și nu conținea capcane (de tipul adaugi un sos de ciocolată făcut la cald sau la final decorați cu glazură de vanilie).

Desigur, am întâmpinat o problemă. Slavă Domnului, a fost una singură. Nu mi-au încăput biscuiții în tava pregătită cu hârtie de copt și am fost nevoită să improvizez. (Fiindcă nu m-am gândit că puteam să aștept să se coacă prima tură de biscuiți și apoi să o bag în cuptor pe a doua.) Așadar, am scotocit printr-un dulap cu vase în care mă aventurez arar, jumătate din obiecte având utilizări care-mi rămân neclare după ani buni de la achiziție, și am identificat un potențial recipient potrivit. Am pus restul de compoziției într-o tavă de silicon, pe a cărei etichetă scria „pentru brioșe”. 

A intervenit ulterior momentul inevitabil al panicii: biscuiții și falsele mele brioșe se umflau în căldura cuptorului, iar eu încercam să estimez cât de mult vor curge în afară, dacă vor exploda ș.a.m.d. Am fost ușurată la final, când am stins focul, realizând că nu se petrecuse nici unul din scenariile mele negre. Am fost atât de încântată de produsul obținut, de gustul regăsit, de reușita experimentului, de faptul că până și soțul și fiul meu au mâncat din acești biscuiți încât.. a devenit necesar să mă laud chiar pe blog. Doresc să-i mulțumesc Cristinei pentru rețetă, o redau mai jos spre a veni în ajutorul tuturor celor care nu știu să gătească, acele persoane pentru care nu există conceptul de potrivire a cantităților „din ochi”, de adăugare a condimentelor „după gust” și care nu au răbdare să petreacă mai mult de 20 minute în bucătărie.

Biscuiți cu Nutella

  • 300 g Nutella
  • 150 g făină
  • 1 ou

Se amestecă cele trei ingrediente.

Din compoziție formezi în palmă biluțe, pe care le aplatizezi ulterior ca pe niște biscuiței și le așezi în tavă pe hârtie de copt.

Cuptorul se preîncălzește (10 minute) la 180 grade.

Tava cu biscuiți se păstrează în cuptor timp de 8-9 minute, dar nu mai mult.
Biscuiții scoși din tavă se lasă la răcit (preferabil pe un grătar). După răcire devin mai tari, fapt pentru care e recomandată păstrarea lor într-o cutie/caserolă etanșă.

ImagePe biscuiții-brioșe am pus înghețată de vanilie – am descoperit că dacă se servesc brioșele calde cu puțină înghețată, desertul e absolut delicios.

 

Advertisements

În bucătărie îți trebuie multă imaginație..

Am fost extrem de încântată când soțul meu m-a anunțat în această seara, ținând un buchet de flori în mână, că-mi va găti ouă Benedict. Am auzit prima dată în viață de ouăle Benedict în filmul Runaway Bride cu Julia Roberts și curiozitatea mea nu a fost suficient stârnită vreodată pentru a descoperi ce presupune acest fel de mâncare.

Entuziasmată de gândul specialității, am pregătit bucătăria astfel încât bucătarul să dispună de loc din belșug spre desfășurarea operațiunilor misterioase.

La 5 minute de la intrarea bucătarului în terenul unde eu pășesc timid, am fost trezită din reverie de strigăte victoriase și chemări inistente. Cu papilele gustative agitate în anticiparea unui gust aparte, am studiat farfuria pe care am primit-o. În pofida eforturilor mele de a identifica cât mai multe ingrediente și alimente, nu am reușit să descifrez decât un ou-ochi prăjit clasic în ulei (cu piper și boia pe deasupra) așezat pe o felie pătrățoasă de pâine prăjită. Am abordat cu precauție „platoul”, sperând că mai există ceva ce se sfiește de ochii mei asistați de ochelari cu lentile subțiate.

Intuind probabil că muțenia mea nu era marca vreunei exaltări nebănuite, soțul meu a grăit de peste masă:

„Imaginează-ți că pâinea e prăjită în tigaie nu în toaster, că între ochi și felia de pâine este o felie de ananas călduță, prăjită în tigaie alături de pâine.”

Încep să-mi imaginez ananasul călit și încerc să-mi dau seama cum se combină gustul său dulce cu pâinea și gălbenușul ochiului din farfurie.

„Și acum imaginează-ți că așa am vrut eu să gătesc dar nu am găsit ananas și pâinea nu am ținut-o în tigaie ca să nu se îmbibe de prea mult ulei. Dacă vrei, uite, ia o felie de pepene galben și vezi dacă merg împreună, că asta am găsit în frigider. Și acum imaginează-ți că ouăle Benedict se fac de fapt cu șuncă afumată nu cu ananas, că ochiurile se fac pe apă, asemănător ouălor pochate, că pâinea e de fapt o chiflă sau o brioșă englezească și că pe deasupra se toarnă un sos pe care-l cheamă olandez.”

Din răsputeri am încercat să-mi imaginez toate cele menționate, înlocuind rapid componentele imaginate anterior dar… dacă îți lipsește imaginația culinară, degeaba primești un ochi și o felie de pâine prăjită, că tot nu îți dai seama ce gust au ouăle Benedict și, asemeni Juliei Roberts, nu te poți decide dacă îți plac sau nu.

Eroare

Sâmbăta, ca nici o altă zi din săptămână, ne permite să imprimăm tuturor acțiunilor noastre o lentoare aparte, un sens foarte leneș al ființării matinale. Eu ador amorțeala dimineților de sâmbătă, când totul e mai difuz, mai neconturat și mai domol. Întârziu sub plapumă și ascult cu ochii închiși suntele casei și ale celor care mișună prin ea. Copilul e vesel ca întotdeauna la prima oră, soțul pornește televizoare și computere, deschide și închide uși, pornește și oprește apa la baie, povestește cu micuțul tropăitor care are multe de spus despre o mașină uitată în hol sau despre un animal de pluș căzut pe jos.

Primesc pupici, povestioară de trezire, ochelari și papuci de casă aduși în pat, iar mai apoi dojeană zâmbitoare că prea mult lungesc momentul trezirii. Zâmbitoare, mă dedic și eu îmbrăcatului, îmbrățișând la intervale copilul care se împleticește printre pantalonii mei. Cer cafea la ibric, știind că trebuie inaugurat ibricul de aramă muncit de țigani harnici, achiziționat de către soț la ultima ediție a Târgului Olarilor din Sibiu și aud o bombăneală pozitivă dinspre bucătărie.

Cu două codițe strâmbe și un copil mâzgalit de carioca pe față, pășesc în bucătăria de unde mirosul cafelei fierbând mă atrage ca o tentație irezistibilă și, pe un ton declarativo-confesional, îi explic bărbatului care manevrează ibricul:

– Știi că ziua mea preferată din săptămână e sâmbăta?

– Da, dragule, știu. Va trebui însă să aștepți până mâine. Azi e vineri.

Întreaga mea seninătate fericită s-a disipat într-un norișor de neîncredere și îndoială, iar zâmbetele mulțumite mi-au încremenit pe chip, lăsând loc unei profunde perplexități.

Silentio stampa

Atunci când absența devine prea dureroasă, se instalează liniștea.

O liniște groaznică, absolută, în care gândurile amuțesc și ochii obosesc privind în gol. Simt golul interior extinzându-se asupra lucrurilor din jur, cuprinzându-le generos, unul câte unul, unul după altul, mereu mai vast, mai doldora de nimic. Obiectele din jur se dezbracă treptat de sensurile lor și pereții par a nu mai separa nimic – pentru că nimic nu mai necesită separare. Totul s-a unit într-o esență a lipsei.

Casa e scufundată într-o liniște atât de profundă încât am senzația că nici copilul din pătuț nu mai respiră. Mă apropiu ca să-i ascult sunetele somnului și el rămâne imobil și liniștit. Îmi apropiu palma de fața lui ca să simt aburii de căludră emanați și îl prind de năsuc pentru a mă asigura că e viu, acolo, lângă mine, chiar dacă exagerat de tăcut. Vizibil deranjat după secunde bune de testări ale dubiilor mele, tresare, își freacă nasul cu mâna lui micuță și apoi se răsucește între animalele de pluș și se ascunde sub un dragon portocaliu, continuându-și somnul odihnitor. Mă lasă singură în întuneric, oferindu-mi minima confirmare necesară pentru a continua.

Deschid robinetul de apă caldă în baie. E prea liniște. Încerc să fac puțin zgomot, o gălăgie discretă dar care să ateste că nu totul a înțepenit în umbre. Apa curge egal, cu un sunet constant. Nu susură și nu e poetic, dar știu că în paralel centrala termică instalată în bucătărie duduie și ea monoton și plec prin casă, lăsând apa să curgă în continuare. În bucătărie mai găsesc o sursă de zgomot și pornesc mașina de spălat vase din cămară, ca să fiu sigură că cel puțin două ore vor fi sunete familiare, sugerând continuitatea zilei întrerupte ieri.

Revin în cameră și pentru că e asurzitoare liniștea, pornesc televizorul, încăpățânâdu-mă să nu mă duc la somn cu atât de multă liniște în minte. Nu găsesc nimic de vizionat, așa că hrănesc peștele. Fericit că a primit mâncare, se agită în cercuri molcome, se învârte într-o liniște uimitoare. Bucuria se poate manifesta chiar și fără sunete. E clar, nu e aceeași bucurie pe care o simt eu când soțul meu ajunge acasă cu o pungă de KFC sau cu un pachet de mâncare chinezească.

Negăsind soluții ca să înving liniștea, închid tot – televizor, apă, uși și geamuri – și mă așez extrem de trează în pat, mă înfășor în plapumă și îmi îndes capul fără păr în perne colorate. E miezul nopții și liniștea din jur pare să mă cuprindă și pe mine. M-a înghițit, gata, nu mai sunt capabilă să mișc, să vociferez, să mă opun… E atâta liniște în jur încât a pătruns și în mintea mea, în suflet și în oase. Nemișcată, privesc tavanul și mă întreb lin, fără inflexiuni

Cât va dura această dureroasă liniște?

Cât se va prelungi absența?

Image

Image source : http://goo.gl/mRlbNq