Din viața frustra(n)tă a omului antisocial

Recunosc din capul locului că nu mă interesează interacțiunea cu vecinii. Am prieteni și familie și sunt perfect satisfăcută cu viața mea socială, indiferent cât de precară ori anostă pare. Nu îmi caut prieteni noi atunci când mă plimb pe stradă. Nu înțeleg oamenii care sunt nu doar dispuși, ci doritori, să-și dezvăluie trei sferturi din detaliile personale în timp ce achită un ramburs ori stau la coadă la bilete de teatru. Nu înțeleg rațiunea din spatele acelui surplus de informații pe care îl primesc de la un părinte oarecare într-un spațiu de joacă după ce am salutat. Nu înțeleg necunoscuții care opresc oamenii în drum ori pe scări pentru a pune întrebări unui copil ce poate fi surd, având în vedere că nu știu nimic despre acel personaj.. Sunt multe aspecte pe care nu le înțeleg și am început cu paranteza tocmai pentru a spune răspicat acest fapt.

Situația 1

Dimineața, ora 8:30

Ies din curte, alături de soțul meu, ținându-mi copilul de mână. Băiatul e tentat s-o ia la goană către mașină, pentru că o vede parcată în lungul stărzii. Se răzgândește și mă trage de mână să ocolim două doamne aflate aproximativ pe trotoar în discuții lente.

– Bună ziua, spun eu către vecinele cu pricina.

– Ce faci, ești fericit că te duci la grădiniță? Uite-l cum aleargă!

(Nu, mă gândesc eu, e fericit că va fi plimbat cu mașina. Nu merge la grădiniță, merge la pediatru fiindcă e bolnav și are febră de două zile. Îmi dau seama că detaliile reale ale poveștii nu interesează pe nimeni și că nu ar avea nici o utilitate reală pentru nimeni și, în locul unui răspuns, zâmbesc larg.)

Situația 2

Amiază, ora 12:05

Parcăm mașina și, cu mâinile încărcate de bagaje și plăsuțe albe cu simboluri verzi specifice farmaciilor, ne rostogolim spre casă. Copilul o ia la picior, ajungând în timp record în dreptul porții, unde începe să bubuie cu pumnii în tabla ruginită.

În dreapta reperăm familia vecină, care lucrează terenul grădinii vaste.

– Bună ziua!, pronunț eu.

– Te-a adus mama mai repede acasă de la grădiniță. Alții stau până la 2 în fiecare zi. Și ăia care n-au nici așa noroc, până încolo la 5 după-masa. Da tu ești răsfățat că ești frumos.

(N-am fost la nici o grădiniță astăzi, procesează creierul meu replica reflexă. Suntem plecați de ieri din localitate. Oare copiii frumoși sunt răsfățați? mă trezesc eu întrebându-mă în timp ce parcurg distanța de la mașină la casă. Și dacă cineva spune Ce copil cuminte! înseamnă că e urât și e singurul compliment pe care l-a putut scorni?!)

Mă întreb eu acum, când locuiesc de aproape 2 ani în aceeași casă, de ce mai insistă oamenii cu iscoada verbală atunci când nu au primit niciodată răspunsuri de încurajare, când am limitat întotdeauna conversațiile la minimul logic și civilizat. Mă întreb cât de adânc și-ar fi vârât bocancii în viața noastră dacă aș fi fost mai puțin sălbatică și aș fi continuat dialogurile la care am fost mai mult ori mai puțin subtil provocată.

Dacă tot ești curios, dacă tot nu încapi de cel de alături, de ce fantazezi un dialog cu un copil de 2 ani jumătate care te ocolește când te vede? Care nu a demonstrat vreodată că ascultă ce îi spui? Iar dacă eu nu fac parte dintre părinții care răspund la întrebările pe care alții le adreseaza copilului, de ce nu mă întrebi pe mine? Știu că în general părinții abia așteaptă să răspundă în locul odraslelor, dar dacă eu nu mă substitui fiului meu, de ce continui?

Situația 3

Coborâm treptele interioare ale unei policlinici private. Într-un spațiu deja îngust, o doamnă în halat alb, scrobit, ținând în mână un pahar cu cafea și un pix se oprește aproape de noi și îl trage de mânecă pe băiatul nostru.

– Ce faaaaaaaci? Ai fost la tanti doctor? Daaa?

Copilul se uită mirat în sus și își trage mâna pe lângă corp.

– Da văd că ai fost cuminte, n-ai plâns deloc dacă ai primit și bombonică. Lasă că te face bine tanti doctor.

Toate aceste propoziții au fost spuse rapid și hotărât. Nu am considerat că e necesară vreo intervenție. Dar, dacă tot vrei să te afli în treabă anapoda cu persoane pe care nu le cunoști și care nu-ți solicită vreo clipă din timpul tău, de ce să tratezi copilul ca pe un retardat? De ce tanti doctor și nu doamna doctor? De unde știi că e bolnav? Poate am trecut pe acolo să urăm cuiva La mulți ani. De ce pui mâna pe un alt om, indiferent de dimensiuni și stare de sănătate, atâta timp cât nu există o nevoie imperioasă pentru așa un gest ?! De ce să blochezi trecerea oamenilor pentru că ți s-a năzărit să te asculți vorbind? Încuie-te în cabinet și povestește în oglindă cât dorești dacă plictisul a ajuns la limita superioară!

Probabil că nici eu nu sunt normală, dar nici oamenii nu sunt tocmai întregi!

Advertisements

Dezavantaje minore cu repercusiuni majore

Multă vreme (ani la rând, chiar!) am crezut că unul dintre cele mai groaznice lucruri care mi s-ar putea întâmpla (eram prea copilă ca să meditez la boli și deficiențe realmente grave) ar fi să nu mai am voie să mânânc ciocolată sau dulciuri.

De o săptămână viroza mea a făcut ravagii în senzorialul meu și mi-a anulat capacitatea de a simți vreun gust ori de a percepe vreun miros. Este mai mult decât frustrant să mănânci pizza, shorma, supă cu găluște, carne de vită friptă mediu, prăjitură cu ciocolată, înghețată de vanilie, pâine prăjită cu unt, portocale, măr verde, păîine caldă de casă, biscuiți cu scorțișoară și cartofi pai și să nu ai absolut nici o senzație, nici o altă impresie despre tot ceea ce mesteci și înghiți în afară de textură și temperatură. Pot spune dacă mâncarea ce-mi pătrunde în cavitatea bucală e caldă, rece, zemoasă, dură, greu masticabilă ori fărâmicioasă, dar nu fac diferența între arome, între … Nu știu ce mănânc. Îmi e indiferent dacă e carne de pui sau lemn de brad. Sinistru! Să realizez brusc că am pierdut (temporar, sunt sigură!) orice noțiune despre mirosul și gustul alimentelor – și nu numai al lor. Nu mai știu dacă cel de lângă mine e parfumat, dacă mă plimb pe lângă un canal de scurgere ori dacă a luat casa foc.

Ești invitat la masă. Complimentezi mâncarea dar nu știi să spui decât că e foarte caldă și că e perfectă pentru un om bolnav, înfrigurat. Ești invitat la degustare de vin. Bei pahar după pahar, rotești lichidul în cupa paharului, o studiezi în lumină, bagi nasul să miroși, faci grimase de aprobare (Ce te costă?!), zâmbești somelierului și colegilor de masă, te îmbeți frumos și simplu dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce ai băut.

Astfel, am ajuns la concluzia că prefer să nu mai am voie niciodată ciocolată, dar să pot percepe corect senzorial ceea ce beau și mănânc – prefer să am simțurile olfactive și gustative la un nivel maxim de performanță chiar dacă în detrimentul consumului propriu-zis de alimente preferate! Știu ce gust are ciocolata (atât de multe feluri de ciocolata cunosc încât aș putea descrie zile întregi varietăți și arome, compoziție și mărci alese..), știu dacă îmi place sau nu siropul de mentă, ador aroma cafelei la orice oră din zi sau din noapte…Recunosc ușor mirosul de migdale prăjite sau al parfumului Dune, știu că îmi place mirosul emanat de iarba proaspăt cosită, de pâinea scoasă din cuptor, gustul cuișoarelor zdrobite între măsele… Știu atât de multe gusturi și mirosuri încât mi s-ar părea un calvar să trăiesc fără a le putea identifica, fără a le putea savura iar și iar, a le descoperi influențate de stropii de ploaie, de nisipul deșertului ori de noxele din centrul orașului.. E groaznică viața în momentul în care intervine o asemenea privare de elementar !

spices-wideImage source : http://di9.in/walls/spices-wide.jpg