Copilul bilingv

Copiii învață foarte ușor 1-3 limbi în fragedă pruncie, fără să fie necesar să abordeze limba prin exerciții gramaticale, tabele cu verbe neregulate ori teme pentru acasă. Asimilarea limbilor în paralel devine uneori de un amuzament copios.

– Apă!

– And.. what do you have to say in order to receive water?

– Mama, pleeeease gimme sooooome apă !!

Beautiful-Water-Clouds-21Image source : http://goo.gl/ITpcxo

Geamia Hunchiar

Să vizitez o moschee.

Cândva, demult, mi s-a înfiripat acest gând în minte și am știut că odată și odată o să văd o moschee. Cel puțin una. De curând am văzut un astfel de așezământ, aproximativ întâmplător (dar, doar aproximativ), pe când mă plimbam în căldura de prânz a Constanței. 

Răcoarea Geamiei Hunchiar m-a învăluit ca o binecuvântare după soarele dogoritor de la malul apei, după treptele sparte urcate vorbind și praful inhalat prin traversarea unui șantier. Curtea interioară ne-a întâmpinat cu umbră și cu afișul „Taxă de vizitare: 4 lei”. Am salutat, ne-am învârtit puțin, bucuroși că puteam respira normal, am admirat, am achitat și am intrat.

Simplitatea frumoasă a interiorului m-a surprins foarte puțin. Nu mă așteptam la ceva anume, nu îmi formasem așteptări de la bun început, însă am remarcat o elegantă geometrie a spațiului și o ghidare discretă a atenției asupra unui mozaic luminos de pe peretele frontal. Nimic prea încărcat, nimic luxos sau umilitor. Un interior detașat, plăcut dar nu copleșitor, un loc unde puteai medita în ritmul tău, unde sufletul avea suficient spațiu pentru a se balansa între gânduri, a zburda spre înalturi și a reveni către oameni. Nu m-am simțit ca un intrus, nu m-am simțit nici acasă, nu m-am simțit primită cu brațele deschise, dar nu m-am simțit respinsă .. mi-a fost pur și simplu bine.

M-am sustras dintre ceilalți în timpul explicațiilor primite de la un paznic bine-voitor și capabil de a furniza informații precise și situații statistice. Am urcat în minaret, am abordat treptele în spirală imaginându-mi gândurile pe care un muezin le-ar fi putut avea înainte de recitarea rugăciunilor sfinte. Am încercat să mă întreb în ce stare de spirit urcă un muezin acele scări. Mie mi s-a părut că mă strecor lejer prin cochilia unui melc uriaș. Mi s-a părut că parcursul îngust, întortocheat și cu iz de intimitate creează o pauză temporală și permite un context de purificare și detașare pentru cel care urmează să facă ceva anume. Pete minuscule de culoare și puncte de reper constituiau doar ferestrele mici și rare din vitraliu.

Puteam interpreta urcarea în două moduri. O corvoadă, mai ales prin repetitivitatea sa, dar și o eliberare – automatismul poate duce la umilință și frustrare, dar și la detașare și înălțare a spiritului. Am preferat să cred că ascendența către punctul de unde vorbele porneau prin eter spre oameni, spre zei, generează substratul necesar pentru un spirit calm, ostoit și optimist. Am ales să cred că cei care urcau treptele se simțeau ca mine.. mai departe de mizerie, de nefericire, de nimicnicie, de meschinării și convenționalism. Armonie. Pornisem spre Nirvana. Eram în Nirvana.

Odată ajunsă în minaret, deschiderea aproape sferică pe care am cuprins-o de la prima privire mi-a copleșit toate simțurile, m-a fermecat și m-a făcut să exclam „Ce oraș frumos a fost Constanța odată!”. Apele nesfârșite care mușcau din uscat mă vrăjeau cu albastrul lor dureros și oscilant. Cu timpul nu am mai dorit să văd. Am închis ochii și am respirat – am ascultat și am mirosit, fără să mă raportez la imagini. Am simțit culori, temperaturi; am perceput sentimente. Grabă. Plictis. Descurajare. Bătrânețe. Frustrare. Jovialitate. Iubire de îndrăgostiți. Șovăire. Teamă. Mi le-am căutat pe ale mele. Nu aveam senzații particulare. Era bine. Eram unde trebuia să fiu.

Mi-a plăcut mult acolo sus „în turn” și n-aș mai fi coborât (poate niciodată) dacă nu m-ar fi tras de mânecă soțul, dacă nu s-ar fi agitat copilul, dacă nu aș fi primit amenințări de la cei doi masculi înfometați și însetați. Amintirile unor alte vârste m-au asaltat într-o clipită. Sufletul meu se simțea iar copil, atârnând zglobiu din copacul strâmb în pădurea verde. Le-am alungat repede cu un zâmbet și am coborât lent toate treptele urcate, făcând promisiuni de băuturi cu gheață și platouri cu mâncare la prima terasă umbrită.

trepte in moschee

tranzacții în ceas de seară

Este 7 seara și bate un vânt mai puternic decât briza. Un bărbat la 35 de ani se plimbă alene pe plajă, privind spre mare, spre cer, spre propriul copil, spre nevastă și pescăruși, lamentându-se că ar mai sta măcar o zi acolo. Să nu facă altceva decât să se plimbe pe plajă. Prin ochelarii mari de soare, reperează la o mică distanță un copil care se joacă puțin înfrigurat în apă. Culege din apă alge verzi și lungi și le așează într-un camion din plastic. Le (con)duce apoi lângă un castel de nisip, unde le basculează într-o stivă; își parchează ulterior camionul mai aproape de apă și reia operațiunea.

Cu un braț plin de alge începe să se învârtă călcând valurile ude acolo unde se retrag în mare: „Alge la paaatruuu leeeei, aaalge la patru lei avem!” Descrie cercuri eliptice și își urmărește pașii dispărând din nisip după fiecare val. Băiatul nu are mai mult de 6 ani.

Trecând pe lângă el, bărbatul cu ochelari de soare scotocește zâmbind într-un buzunar și scoate câteva bancnote. Le numără atent și cheamă copilul la el. „Haide să-ți plătesc, eu chiar vroiam niște alge. 4 lei ai spus, nu? Uite-aici, 4 lei.”

Copilul crede că omul glumește și nu-l ia în seamă. Nici măcar nu se uită în direcția lui. Individul mai face un pas, doi spre el. Insistă:. „Am 4 lei, îmi dai niște alge?” Băiatul se oprește din rotocoale și vine cu mâna întinsă. Ia banii, cu o privire extrem de nedumerită, cu gura ușor întredeschisă și cu algele atârnându-i în mâna cealaltă. „Banii îs ai tăi, dar algele le pui, acolo, lângă castel, să crească o pădure mare. De alge. Bine?” Fără să aștepte vreun răspuns, bărbatul își continuă drumul lent și sinuos, apoi își întreabă cu voce joasă nevasta „Te superi?”

Copilul fuge, pune algele pe nisip și se adresează unei femei întinse pe o rogojină „Mama, un nene mi-a dat 4 lei; acum ce fac?”

„Nu, nu mă supăr; eu nu aveam mărunt. Și eu am vândut flori culese din curtea bisericii când eram mică. M-aș bucura ca odată să-i cumpere cineva și copilului nostru te-miri-ce va alege el să vândă.”

 

Dacă s-ar scrie poezii despre ziua de luni..

Sălbatică, feroce,

m-a atacat

când încă dormeam,

era noapte de jur-împrejur,

dar s-a răstit la mine

„Trezirea!” 

M-a aruncat din învelișul pufos

al păturii mov,

mi-a spălat fața

cu apă rece și multă,

iar apoi mi-a spus ferm

„Acum pornește!”.

Obedientă, năucă, 

împleticindu-mă des,

precum o nălucă,

am pornit.

Sunt încă în mers,

sunt încă pe drum,

dar, vai!, nu mi-a spus

unde trebuie s-ajung!

 

Un decembrie inconsecvent (2013)

E foarte ciudat ca după prima zăpadă a finalului de an să urmeze o zi cu ploi.

E și mai ciudat, însă, ca acastă a doua zi să aducă un comportament completamente diferit al copilului pe care îl cunoști mai bine decât pe Tatăl Nostru ori decât propriul chip. Străzile păstrau urme de zăpadă, semnele discrete și pure ale ninsorii de ieri. Copilul a refuzat să iasă la plimbare dimineața. Orele au curs greu, lent, dar pe fondul urzelilor de mamă.

După-masa, când mai era încă soare afară, am anunțat copilul că trebuie să mergem la magazinul din colțul străzii ca să luăm pâine, lapte și mâncare pentru motan. Nu a fost extraordinar de entuziasmat de ideea comisionului, dar strada principală spre care dau geamurile camerei de zi era doar udă. Dușmanul alb, diavolul înghețat dispăruse. A acceptat blajin îmbrăcatul gros și multi-stratificat și a pășit pe treptele din curte.

În curtea noastră erau încă porțiuni cu zăpadă, inclusiv un morman modest pe care sperasem să-l transform în om de zăpadă. A dat câteva târcoale, s-a uitat, m-a chestionat din priviri, a icnit de două ori, a zâmbit și a pornit iar să se învârtă. Atent să nu calce pe demonul rece, a împuns zăpada rând pe rând cu toate instrumentele de tortură pe care le-a identificat în apropiere: lopățică de plastic, coadă de mătură, excavator, tricicletă, pisică, greblă, crenguță și lopată de zăpadă. Pisica a fost singura care s-a opus contactului cu ciudățenia de sezon, scuturându-se ferm și revoltată de fulgii agățați de blana-i deasă. După îndelungi experimente asupra agregatului alb, a purces la mutarea acestuia în scocul de unde curgea apă într-un mic șuvoi cristalin. Probabil în urma explicațiilor mele despre apă și zăpadă, concluzia a fost că trebuie să stea împreună, nu doar să fie asociate.

Obosit de istovitoarea activitate a mutatului de zăpadă dintr-un loc în altul, mi-a cerut să-i dau în mână niște zăpadă. Așa, brusc și dintr-o dată, imperios și hotărât. Am făcut o serie de mici bulgări și i-am lăsat aproape de el, curioasă dacă își va face curaj să-i atingă. Ca și când era pasiunea lui dintotdeauna, fiul meu a prins în mână bulgăre după bulgăre și i-a aruncat fericit în zidul vecinilor, studiind clipe bune și urmele de zăpadă prinsă de suprafața tencuită.

I-am amintit că plecasem după pâine și Cola (da, semnele de senilitate dau de multicel!) și l-am îmbiat afară din curte, către magazin. Un drum cotit din principală pe care de obicei îl parcurgem în 3 minute – maxim 6 minute frumoase cu oprire la câinele zis Pufi / Pufosul al unor vecini -, a devenit o aventură montană de trei sferturi de ceas. Înarmant cu excavatorul lipit cu bandă adezivă încă din vară, băiatul-prieten-cu-zăpada a muncit asupra fiecărui petic de zăpadă întâlnit în cale, a ocolit gheața de pe șosea, a vârât zăpadă prin gardul vecinului Mircea, a povestit cu piticii de ciment cu zăpadă pe bocanci, a culeg frunze uscate și crenguțe și le-a afundat în zăpada disponibilă.

Am studiat îndeaproape copilul. Nu știu ce i s-a întâmplat peste noapte. Nu înțeleg cum a devenit prieten cu zăpada care cu o zi în urmă era demonică. Nu știu ce a visat sau ce influență au avut episoadele cu zăpadă din Masha i Medved, dar mă bucur să descopăr un crai al zăpezii, care în continuare pășește grijuliu și rezervat pe suprafețele scârțâitoare și reci. L-am învățat însă cum să tropăie din picioare când sesizează alarmat zăpadă pe vărful ghetelor și dansul acesta de iarnă se pare că l-a fremecat iremediabil.

Miracolul s-a produs, fiul meu se joacă în zăpadă. Nu numai că nu mai plânge la vederea ei, ci îi este chiar simpatică. Unele mistere sunt cu drag acceptate ca mistere!

În bucătărie îți trebuie multă imaginație..

Am fost extrem de încântată când soțul meu m-a anunțat în această seara, ținând un buchet de flori în mână, că-mi va găti ouă Benedict. Am auzit prima dată în viață de ouăle Benedict în filmul Runaway Bride cu Julia Roberts și curiozitatea mea nu a fost suficient stârnită vreodată pentru a descoperi ce presupune acest fel de mâncare.

Entuziasmată de gândul specialității, am pregătit bucătăria astfel încât bucătarul să dispună de loc din belșug spre desfășurarea operațiunilor misterioase.

La 5 minute de la intrarea bucătarului în terenul unde eu pășesc timid, am fost trezită din reverie de strigăte victoriase și chemări inistente. Cu papilele gustative agitate în anticiparea unui gust aparte, am studiat farfuria pe care am primit-o. În pofida eforturilor mele de a identifica cât mai multe ingrediente și alimente, nu am reușit să descifrez decât un ou-ochi prăjit clasic în ulei (cu piper și boia pe deasupra) așezat pe o felie pătrățoasă de pâine prăjită. Am abordat cu precauție „platoul”, sperând că mai există ceva ce se sfiește de ochii mei asistați de ochelari cu lentile subțiate.

Intuind probabil că muțenia mea nu era marca vreunei exaltări nebănuite, soțul meu a grăit de peste masă:

„Imaginează-ți că pâinea e prăjită în tigaie nu în toaster, că între ochi și felia de pâine este o felie de ananas călduță, prăjită în tigaie alături de pâine.”

Încep să-mi imaginez ananasul călit și încerc să-mi dau seama cum se combină gustul său dulce cu pâinea și gălbenușul ochiului din farfurie.

„Și acum imaginează-ți că așa am vrut eu să gătesc dar nu am găsit ananas și pâinea nu am ținut-o în tigaie ca să nu se îmbibe de prea mult ulei. Dacă vrei, uite, ia o felie de pepene galben și vezi dacă merg împreună, că asta am găsit în frigider. Și acum imaginează-ți că ouăle Benedict se fac de fapt cu șuncă afumată nu cu ananas, că ochiurile se fac pe apă, asemănător ouălor pochate, că pâinea e de fapt o chiflă sau o brioșă englezească și că pe deasupra se toarnă un sos pe care-l cheamă olandez.”

Din răsputeri am încercat să-mi imaginez toate cele menționate, înlocuind rapid componentele imaginate anterior dar… dacă îți lipsește imaginația culinară, degeaba primești un ochi și o felie de pâine prăjită, că tot nu îți dai seama ce gust au ouăle Benedict și, asemeni Juliei Roberts, nu te poți decide dacă îți plac sau nu.

Ofranda și șpaga, deprinderi umane

E imposibil să nu devii meditativ când urmărești comportamentul unui copil. În speță, propriul copil pentru că nu aș avea răbdarea necesară de a urmări de la o zi la alta un alt copil.

Astăzi ne-am certat. Respectiv, fiul meu a fost neascultător și eu l-am pedepsit pentru că nu a dat ascultare răcnelilor sfinte de părinte.

L-am lăsat la desene animate să-și oblojească singur lacrimile și supărarea provocate de palma peste bucă și de dojana furioasă venită în reprize ca un cutremur cu 4 replici. După ce și-a peticit orgoliul rănit și a binevoit să înțeleagă tăcerea mea și distanța fizică drept pedeapsă și supărare cauzată de mica persoană cu personalitate uriașă, după ce a devorat un castronel cu pufuleți găsit pe birou și a licăit o sticluță cu apă plată, a coborât foarte lent de pe scaunul pe care se bălăngănea istovit, și-a croit drum printre jucăriile de pe covor, prefăcându-se atent la vârfurile picioarelor, a cules o mașinuță albastră cu roți verzi și a venit fără zgomot la biroul meu. A pus mașinuța pe birou, a împins-o puțin spre mine, apoi m-a luat de brațul stâng și m-a strâns, lipindu-și obrazul de mine și mângâindu-mă scurt și cald pe mână.

Deși vârsta poate părea un detaliu important, are acest comportament de la aproximativ 1 an. Dacă sunt realmente supărată pe el (se pare că reușește să simtă și când joc teatru  sau când nu sunt profund necăjită), mereu îmi cedează câte o jucărie și mă îmbrățișează. Interesantă manifestarea pentru că seamănă cu o ofertă de pace, o inițiere a unui armistițiu. 

Mi se pare interesant și faptul că mă îmbrățișează (de picior, de braț, de gât, nu contează prea mult) și nu mă pupă cum ai putea crede că e mai comod, ci chiar e dispus să vină fizic cu totul în spațiul meu pentru a mă îmbuna. Mi se pare deci interesant pentru că nu e o reacție superficială, ci una rațională, gândită și planificată din secundă în care pornește spre mine prin casă.

Mă întreb acum, la mai mult de 1 an de când am avut parte de o astfel de împăcare, dacă deprinderile de gudurare și mituire concretă și emoțională sunt inspirate de ceva din comportamentul nostru al adulților, dacă e un reflex uman înnăscut sau dacă pur și simplu un copil descoperă singur anumite aspecte fără a fi influențat de ceva punctual.