Senzații. Inferențe. (in)Certitudini.

Mă uit la el și îmi spun „E același! E cel de ieri, dintotdeauna.” Surâd. E simplu să-l suprapun miliardelor de amintiri. Clipe peste clipe, expresii și evenimente.

Îl iau în brațe. Mi-l apropiu. Discret, îl miros. Adulmec precum un lup în crâng și verific dacă e același. În umori nu s-a schimbat nimic.

Îmi lipesc fața de urechea lui. E moale, fragilă, simpatică, puțin rece. Nu i-am mai văzut niciodată urechile așa. De regulă sunt la adăpostul unui șuvoi molcom de păr șaten-blonziu. Mi-e milă de ele acum. Parcă sunt expuse. Prea vizibile. Îi aparțin mai puțin. Aparțin un pic mai mult publicului. Un pic mai mult decât mi-ar fi plăcut mie.

Se întoarce; râde; îl gâdil. Se scutură de mine. Mă bucur că nu mă împinge. Se retrage treptat și își vede de mașinuțe, de joaca lui ba șoptită, ba trâmbițată. Îmi e drag, îl cunosc. Îi anticipez mișcările; replicile. Înțeleg ce vrea să cânte.

Mă ridic și mă așez lângă el pe podea. Are nevoie de ajutor la reparatul podului. Între pașii puțini dintre canapea și podea îl mângâi pe cap. Pe ceafă. Are părul mai aspru. Scurt. Îi simt oasele craniului și degetele mele sunt mai aproape de scalpul lui. Mai aproape decât oricând. Senzațiile pe care degetele mi le transmit mă înfioară. E prima dată când îl mângâi pe cap! Prima oară în viață!! E copilul meu, are 3 ani și 3 luni, dar de când l-am tuns parcă e alt omuleț. Atât de multe s-au schimbat. În timp record. Parcă am înlăturat un strat de protecție. Parcă i-am aruncat coconul ce-l proteja de .. nu știu de ce anume îl proteja, dar acum simt că e mai vulnerabil.

Ne jucăm împreună și mă liniștesc. Estimez riscurile noii situații. Sunt minime, totuși. Nimic nu mă conduce la îngrijorare. Sufetul meu începe să tresalte. O voce micuță, dar foarte stăpână pe sine răsună din interior: „Noi descoperiri de făcut!” A anticipat valul de entuziasm care clipocește peste cugetul meu – e o nouă etapă, vor fi noi expresii, noi ipostaze, o serie nouă de amintiri diferite. Un punct urmat de alt punct, de încă un punct, de o virgulă, de culoare, de exclamare și întrebări. E bine, e frumos, e inedit dar înnăscut.

hair-strandsImage source : http://goo.gl/dfwLXp

Asistență

Greu de crezut că așezarea aceea liniștită fusese răvășită cu o zi înainte de țipete stridente de oameni. Imposibil de imaginat cum gospodăria aceea în care urlaseră șapte persoane cu teama de moarte vibrând în corzile lor vocale era acum tăcută. Părea mută față de ecoul sinistru pe care mintea mea îl reverbera din amintiri.

Mi-am plimbat privirea lent peste zidul de cărămidă, peste acoperișul cu pisici, am scrutat vița de vie, pomul și poarta închisă, dar nimic nu păstra urma acelor răcnete groaznice. Mi-a devenit limpede: vocea omenească nu rănește natura.

Este oribil și traumatizant să asiști la groaza și disperarea umană manifestate în fața pericolului mortal. Să vezi două femei zdravene și trei copii plăpânzi înspăimântați de convulsiile fetiței de 6 ani care cu un minut înainte alerga veselă prin curtea umbrită, să absorbi urletele lor de tonalitate unică și să le urmărești mișcările întrerupte, oricât de echilibrat și de mult sânge rece ai avea, nu scapi curând nici de imagini, nici de sunete, nici de senzațiile de neputință în fața incontrolabilului.

Am telefonat, am chemat, am dat informații, am așteptat și am ghidat ambulanța către casa unde un copil se zbătea în inconștiență, am văzut că moartea a plecat cu mâinile goale, învinsă și umilită, însă ne-am liniștit târziu și de fapt niciodată. Am asimilat întegral dovada palpabilă de fragilitate și incertitudine care ne definește și am alergat către divin pentru protecție și salvare. În fața morții, în pragul trecerii, devii subit mai evlavios decât oricând.

Tăcerea pe care cea de-a doua zi a adus-o în acel spațiu înainte îngrozit și fisurat era liniștea instalată după răsuflarea ușurată și crucile făcute în semn de mulțumire. Tăcerile sunt de multe feluri, iar aceasta era una pozitivă, de reechilibrare, de calm și speranță, de promisiuni de veselie. Eu am încercat să alung urletele sfredelitoare din mintea mea, care suprapunea încăpățânată ziua de ieri celei de azi.

SilenceImage source : http://wallpaperswide.com/silence-wallpapers.html

 

Depănând din fusul amintirilor

Pentru că uneori mă apucă acele neimportante curiozități „Ce făceam acum ___ ani, exact în ziua asta?”, mă trezesc răsfoind jurnale prăfuite, sperând să dau peste ziua pe care o caut. De cele mai multe ori nu găsesc data exactă pe care o caut și mă trezesc citind ziua de dinainte și cea de după sau din săptămâna / luna respectivă. Astăzi însă, am aflat ce s-a petrecut „deosebit” în 24 octombrie 2012.

Imaginile, sentimentele și circumstanțele mi-au revenit anevoie în minte, parcurgând frazele ușor dezlânate, scrise sub un vizibil impuls de panică și agitație. Toate îmi păreau foarte îndepărtate, ca și când ființa mea ar fi acumulat atât de multe alte zile între timp încât nu am putut exclama la nici un moment al zilei ”Ah, parcă a fost ieri!”

Se pare că acum un an fiul meu a căzut în casă, la 1m de mine, suferind una din căzăturile care s-au soldat cu sânge, emoții și teatru de bufoni din partea noastră, a părinților, pentru micul prinț ce trebuia răsfățat și cocoloșit. S-a împiedicat de un prag, pentru că se uita în spate și, luat prin surprindere de o cădere necalculată și inedită ca punct în spațiu, nu a avut răgazul de a-și întinde mâinile în față. Se pare că prima reacție pe care am avut-o a fost să-l duc afară în curte, să-i distrag atenția de la lacrimi, să pot vedea ce anume a pățit propriu-zis și să se oprească din plâns. Afară se pare că Ghanima, mioriticul nostru era încă în grija noastră și nu trăia încă la stână, iar săriturile ei bucuroase pe gard, lătrăturile de cerșeală de atenție și nevoia de apropiere, l-au înveselit brusc pe ghemotocul plângăcios și însângerat.

Mă amuză acum după 1 an cum am notat în jurnal exact tot ce am făcut, din ce nară i-a curs mai întâi sângele, din care doar dupa 30 de secunde, cum l-am spălat la chiuvetă și cum privea el apa, cum l-am așezat pe pat (menționând și care pat etc.), ce mutre îi făcea în spatele meu soțul ca să-l înveselească, numărul de șervețele umede consumate până la orpirea sângerării, cantitatea de lapte băută apoi, câte ore l-am vegheat după ce a adormit, cum i-am palpat nasul să verific dacă nu apar umflături .. și tot soiul de astfel de detalii care probabil că atunci îmi zvâcneau foarte dureros în minte, iar astăzi se agață de hârtie doar ca o poveste veche, citită cu o oarecare detașare.

Am găsit însă o oarecare valoare în încheierea zilei, când mi-am mărturisit toate emoțiile, toate senzațiile – care variau de la milă, la ciudă, la teamă, la fobie, la iubire, la furie – și când am trecut în revistă scenariile pe care le-am derulat până m-am liniștit că e doar o lovitură fără consecințe. Ca să nu lungesc povestea, spun doar că am notat inclusiv varianta de ruptură de piramidă nazală și tremuratul pe holul unei secții de urgență. Da, atât de departe se deplasează mintea unei mame în fracțiune de secundă în care își culege copilul de pe podea. Să nu-mi mai spună mie cineva că lumina e cea mai rapidă ! 🙂

Concluziile zilei de acum 1 an au fost următoarele, după cum sunt ele scrise cu un gel albastru pe niște foi mici dintr-un caiet indigo:

Am fost mândră de forța și comportamentul copilului meu. Am fost fericită că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil perfect și m-am temut că la 1m de mine poate pieri. Viața e atât de fragilă !!! Și atât de valoroasă prin urmare!

Astăzi, 24 octombrie 2013, mă întreb cât de mult te pierzi pe tine atunci când îți transformi istoria personală în literatură. 

1 septembrie aniversar

Calendaristic, a început toamna.

Sufletește a început perioada mea preferată.

Prima zi e o sărbătoare mai puțin luminoasă decât de obicei, decât acum 10 ani, dar e totuși sărbătoare în sufletul meu. Ziua de 1 este întotdeauna specială. Dar 1 septembrie era.. ziua lui. Iar asta face ca prima zi a toamnei să fie mereu un prilej de bucurie, de vesele și sonore amintiri, de gânduri, șoapte și rugăciuni către eterul unde sper să fie, către înaltul de unde sper că ne veghează.

E o zi pe care prefer să o petrec departe de casă, indiferent unde este casa (care la noi se schimbă de la an la an), în locuri colorate, în locuri care să-mi ofere ocazia de a mă pierde în gândurile mele. Uneori în mulțime te poți izola cel mai bine. Astăzi am avut parte de multe spații, de multe companii, de multe variante de izolare și ziua a curs lent, cristalin și bogată.

Mă gândesc acum la flori galbene, la narcise și frezii, la pescuit, la dealuri verzi și plimbări cu bicicleta, la catedra de unde nu l-am văzut vreodată predând (sigura franceză pe care o am în sânge e cea primită de la el), la Mureș, la vară, la dovleci sculptați și scrisul cu pietre pe garduri metalice, la cărțile pe care l-a copertat, la cele pe care le-a scris, la cântecele și romanțele pe care le cânta la chitară, la briceagurile din primul sertar al biroului, la tocurile și penițele din cutia de carton, la bancurile fără perdea pe care le spunea, la replica-semnal cu care ne înfrâna din a colinda nemelodios la nesfârșit, la cărțuliile franțuzești de buzunar pe care nu aveam voie să le extrag din raft ori să le frunzăresc, la plăcile de pick-up pe care îmi plăcea să le ascultăm împreună, la povestea care începea cu „Luna atârna în plop ca o portocală”, la discuțiile noastre fără prea multe cuvinte din cămăruța albastră de lângă Alba Iulia, la…

…la o viață de om – a mea – trăită aproape de el, la o viață de om în care mi se pare că nu l-am cunoscut suficient.. Mă gândesc adesea că poate n-am aflat niciodată esențialul, dacă imaginea mea e cea adevărată ori cea modificată de sentimentele de iubire și admirație pe care le nutream față de el. Dar, de obicei ajung mereu la concluzia că am știut fix ceea ce trebuia să știu, că ceea ce am văzut eu e ceea ce contează cu adevărat, că posibilele detalii de principiu care mi-au scăpat nu formau chintesența omului care a fost.

Simt o melancolie veselă, aceea pe care numai cel rămas în urmă o poate simți atunci când trecutul e permanent suprapus prezentului, înfrumusețând și îmbogățind experiența clipei. Aștept mereu o confirmare – un glas, un vis, o prezență, o umbră, acel ceva care să mă asigure că totul există, se continuă, dăinuiește…

person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00ZImage source :

http://imgc.artprintimages.com/images/art-print/person-floating-towards-bright-light_i-G-28-2897-9QYPD00Z.jpg

 

Intervenția licornei

Încă o noapte cu lună plină. Am început seara cu o cafea, acel lichid aromat, gustos fie cald fie rece, acea bunătate care încântă simțurile oricărui muritor, pentru că știam că noaptea va fi lungă până voi putea adormi și am încercat să o abordez ca și cei din jurul meu.

După ce am băut cafeaua cu lapte și am salutat băieții din casa care mă găzuiește în această existență, am îmbrăcat mult alb și am plecat într-o nouă cutreierare fără limită de timp.

Am schimbat și iar schimbat drumul pentru a evita toți oamenii – bărbați întârziați ce ieșeau grăbiți din mașini, cu brațele încărcate de plase, cadouri, cutii și alimente; tineri care stăteau în povești și săruturi la colțuri de stradă și alcoolici înțepeniți lângă alimentarele închise.

Am găsit cele mai puțin populate străduțe și le-am alergat înainte și înapoi, ținându-mi privirea fixă pe discul lunii. Nuanțată frumos, nu așa de albă precum mă așteptam, mă chema în continuare, nu cu entuziasm, ci pe ton de provocare. Am rămas pe pământ, nu am mai căutat văzduhul de data aceasta. M-am strecurat printre plante de porumb, m-am înghesuit printre mașini fierbinți, recent oprite și garduri de sârmă. Am stat aproape de corcodușul de unde îmi aducea Omul corcodușe verzi și am inspirat profund. Am simțit uscăciunea din jur arzându-mi nările. Praful din aer era și el încins și molcom. Dinspre case și parcări se distingeau valuri de căldură și aproape toate geamurile erau deschise, ca să înghită cât mai mult din răceala împinsă de lună către scoarța pământului.

Mi-am scuturat cornul de sub coama scurtă și am murmurat o rugă stinsă. Am cerut apă. Ploaie pentru oameni, plante și pământ. Am cerut răcoare pentru cei prea puțin obișnuiți cu arșița. Am cerut pauză pentru toropeala ultimelor zile și am încheiat bătând încetișor din copită.

Noaptea s-a lungit cu greu peste gândurile mele și a durat mult până mi-am amintit cum se poate adormi cu capul înțesat de imaginile posibilului. Dimineața m-a trezit cu o răpăială aparte, cu miros de apă curgând cadențat. M-am trezit zâmbind și am mulțumit pentru împlinirea cerinței nocturne.

uni_rain_sml

Image source : http://piecesofmyheart.org/Graphics/unicorns/uni_rain_sml.jpg