The trickery of age

When they are young, innocent and genuinely pure, we teach them to play hide-and-seek. We tell them it’s fun. They laugh. They learn the tricks. They enjoy the chase, the counting, the excitement.

Years later we complain about their dissimulation capabilities and their proneness to lying, their secretive attitude around puberty and their vaster and vaster shunning of our presence. They avoid, improve cheating methods and write codes for bypassing difficult levels in computer games.

Why complain? They have simply become well-adapted to and perfectly equipped for adulthood.

hideseekImage source : http://goo.gl/0NIOhn

When does our brain learn symmetry?

I watch my 27-month-old son build his plastic brick contraptions and I marvel at the lack of association of what he creates with something (anything!) real (probable, feasible). Adults are tempted to try and build A thing .. a bridge, a tower, a castle, a boat, a tree.. anything that has a name, identity, conventional meaning and image.

I try not to influence him in any way since I love this no-connection creativity. I simply enjoy the fact that he needs no starting point, he needs no inspiration, no set notions or concepts. However, when I do help him place those Lego Duplo bricks one on top of the other, I realise the colours I choose, the types of bricks that I set as props.. they all fall into a minimal symmetry game of my subconscious. My son however is never tempted by it, he never cares that there is one single brick as foundation and 15 larger pieces on top, he never focuses on balance and equilibrium. He never deems them compulsory. Or useful.

I realised that there is no concern for symmetry or balance when he stacks things one upon the other in general. Which is why I noticed that these reflexes are acquired, learnt, assumed by a conscious effort of our mind and personality. It is one of those issues civilisation brings with it and which proves that humans evolve, develop and ‘mature’.

NaBloPoMo_November_small

 

Pentru parinti

In editia din septembrie 2013 a revistei PSYCHOLOGIES am citit un articol interesant, pe care – sperand ca nu incalc vreo lege a republicarii etc. – doresc sa-l ofer spre lectura si celorlalti.

Image

Image

ImageImage

Image

In directa legatura cu cele abordate pe tema educatiei copiilor, mai adaug o vorba de-a lui Einstein, care sigur va fi si pe gustul vostru, al cititorilor mei:

If you want your children to be intelligent, read them fairy tales.

 

Ofranda și șpaga, deprinderi umane

E imposibil să nu devii meditativ când urmărești comportamentul unui copil. În speță, propriul copil pentru că nu aș avea răbdarea necesară de a urmări de la o zi la alta un alt copil.

Astăzi ne-am certat. Respectiv, fiul meu a fost neascultător și eu l-am pedepsit pentru că nu a dat ascultare răcnelilor sfinte de părinte.

L-am lăsat la desene animate să-și oblojească singur lacrimile și supărarea provocate de palma peste bucă și de dojana furioasă venită în reprize ca un cutremur cu 4 replici. După ce și-a peticit orgoliul rănit și a binevoit să înțeleagă tăcerea mea și distanța fizică drept pedeapsă și supărare cauzată de mica persoană cu personalitate uriașă, după ce a devorat un castronel cu pufuleți găsit pe birou și a licăit o sticluță cu apă plată, a coborât foarte lent de pe scaunul pe care se bălăngănea istovit, și-a croit drum printre jucăriile de pe covor, prefăcându-se atent la vârfurile picioarelor, a cules o mașinuță albastră cu roți verzi și a venit fără zgomot la biroul meu. A pus mașinuța pe birou, a împins-o puțin spre mine, apoi m-a luat de brațul stâng și m-a strâns, lipindu-și obrazul de mine și mângâindu-mă scurt și cald pe mână.

Deși vârsta poate părea un detaliu important, are acest comportament de la aproximativ 1 an. Dacă sunt realmente supărată pe el (se pare că reușește să simtă și când joc teatru  sau când nu sunt profund necăjită), mereu îmi cedează câte o jucărie și mă îmbrățișează. Interesantă manifestarea pentru că seamănă cu o ofertă de pace, o inițiere a unui armistițiu. 

Mi se pare interesant și faptul că mă îmbrățișează (de picior, de braț, de gât, nu contează prea mult) și nu mă pupă cum ai putea crede că e mai comod, ci chiar e dispus să vină fizic cu totul în spațiul meu pentru a mă îmbuna. Mi se pare deci interesant pentru că nu e o reacție superficială, ci una rațională, gândită și planificată din secundă în care pornește spre mine prin casă.

Mă întreb acum, la mai mult de 1 an de când am avut parte de o astfel de împăcare, dacă deprinderile de gudurare și mituire concretă și emoțională sunt inspirate de ceva din comportamentul nostru al adulților, dacă e un reflex uman înnăscut sau dacă pur și simplu un copil descoperă singur anumite aspecte fără a fi influențat de ceva punctual.

Adevăruri universale?

Încerc să înțeleg de ce copilul meu (și nu doar al meu, ci micii oameni în general) aleg să poarte cu ei câte un obiect, o jucărie, o persoană atunci când pleacă dintr-un loc în altul.

Atunci când îl chem la îmbăiat, fiul meu își aduce o mașină, o pernă sau o suzetă în mână, uneori chiar un snop de obiecte din casă. Le aruncă pe toate în apă (dacă i se permite) și apoi cere să fie și el introdus în vană.

Dacă îl provoc la o plimbare în soare, în ploaie ori în zăpadă, dorește mereu să ia o mașinuță, o tricicletă sau o trotinetă.

Dacă îl chem dintr-o cameră în alta în casă (cu sau fără scop*) nu vine niciodată cu mâna goală.

Dacă el dorește să facă ceva anume, poartă un adult după el de regulă, chiar dacă nu dorește să-i atribuie acestuia o activitate. Un soi de însoțitor. Și atât.

Le asociez cu necesitatea unei confirmări. Cu nevoia de a se simți ocrotit. Cu teama de schimbare – de o prea mare schimbare.

Dar cred că până acum am greșit cu toate interpretările mele. Cred că de fapt, la baza acestor reacții este doar fuga de a se simți singur. Acea angoasă cu care ne naștem și de care nu putem scăpa niciodată.

—————————————–

* uneori testez pur și simplu dacă mă ascultă sau dacă, în funcție de vârstă, se modifică timpul de reacție.

 

ImageImage source : http://goo.gl/7GWYN0

 

Confession

There are times when I find myself utterly silent.

Most recently, I am reduced to a pleasant silence when my two-year-old son makes a discovery. When he notices for the first time that there are people waving up in a balcony on the sixth floor of an apartment building, when he steps on a rusty autumn leaf and it creaks beneath his shoe, startling him or when he decides without a shadow of a doubt that he resents green peas, although he likes their colour.

I respect these first-times as genuine experiences, the only ones that are made up of pure human authenticity. He does not feign surprise or joy. He is incapable of mimicking his first impressions and sensations. One of his looks when discovering a new something is worth a thousand adult experiences. Because they lack the power of naïveté ..

Book tips (1)

I finished reading a book today, a novel written by a contemporary Japanese writer, Hiromi Kawakami. She has recently joined the list of my favourite writers and she managed this performance after my reading only one of her printed works, Manazuru.

The one that has kept me up last night, all emotional, hopeful and connected to the spirit of the story is entitled Strange Weather in Tokyo. I became interested in the story after the very couple of pages and the manner of her writing is just as lovely, captivating and lyrical as ever. H. Kawakami manages to bring together the features and style of an era which seems to have become extinct but which captivates us all and the modern world, with its noisy, lonely beings. 

The main character, Tsukiko, is precisely what could be any one of us – a girl who is actually not properly integrated in the society where she moves around, she is hardly a lady, lacking etiquette femininity, but being as girly as humanly possible deep down. She seems to me the epitome of the women who now have careers, run about to make ends meet, but actually feel relaxed in sneakers and fancy not the extravagant, flashy guys that cross their paths, but the more calm, well-mannered and reserved ones. She has no trouble accepting her own limits and she is frank about herself. She is the average woman in her thirties, not married and failing to behave as expected when outside of her comfort area.

The story is partly intriguing, as certain questions shall remain unanswered, but it is sweet in essence and … who can dislike a well-written love story?!

The fact that I appreciate most about the novel is the fact that there are no useless details. Whatever is irrelevant to the story and characters themselves is simply not included. No years mentioned, no political regime, no street names.. It is easy to follow for people who are not familiar with the Japanese customs and peculiarities and it does not profess lectures on life, although it often holds a meditative, sentimental tone. It is perfect in every way and.. I recommend it to everyone who wants to place remarkable distance between themselves and Hollywood / European scenarios. 

Here are a few quotes that I cannot refrain from sharing with my readers:

…time had been evenly distributed for Kojime, and both his body and mind had developed proportionately.

I, on the other hand, still might not be considered a proper adult. I had been very grown-up when I was in primary school. But as I continued through secondary school, I in fact became less grown-up. And then as the years passed, I turned into quite a childlike person. I suppose I just wasn’t able to ally myself with time.

*

…on the phone, silence yawned like a void.

*

As if there were an invisible wall between us. It might seem flexible and blurred, but when compressed it could withstand anything, nothing could get through. A wall made of air.

*

That was quite a discovery for me, the fact that arbitrary kindness makes me uncomfortable, but that being treated fairly feels good.

*

Those nights, I open Sensei’s briefcase and peer inside. The blank empty space unfolds, containing nothing. It holds nothing more than an expanse of desolate absence.

ImageImage source : http://goo.gl/RRHvD4