O clipă de meditație întru restabilirea echilibrului

Până ajung să relateze despre plecarea iubitului, moartea sa ori momentul în care a preferat o alta, femeile care vorbesc despre „bărbatul vieții lor”, despre „iubirea iubirilor” capătă o vervă aparte descriind începuturile relației; se luminează și se îmbujorează când enumeră dovezile de amor primite din partea eroului, devin mai jucăușe și mai zâmbitoare, au clipe neașteptate de înviorare subită și totală provocare de amintiri.

Așteaptă confirmări că acele acte, cuvinte și întâmplări alese spre destănuire au fost într-adevăr dovezi ale unei iubiri aparte, ale faptului că cineva odată le-a iubit exact așa cum trebuia. Cred că uneori femeile își echivalează valoarea prin prisma bărbaților care le-au împrumutat sentimente prețioase. Simt lauda de sine, infatuarea și mândria din vocea unei amice în timp ce afirmă „Pe mine m-a iubit un preot!” ca și când profesia individului care i-a înrobit inima și i-a schimbat definitiv percepția asupra ideii de cuplu ar avea capacitatea de a înnobila actul de iubire, ar ridica relația mai presus de toate celelalte ale trecutului. Se produce instantaneu o dulce regrupare a amintirilor astfel ierarhizate. Dacă în schimb, individul a avut o poziție mai modestă, se distinge o vagă notă de umilință și se adoptă imediat atitudinea defensivă „Nu era decât șofer, dar ca bărbat era deosebit..”. Meritele din afara sferei profesionale încep să curgă feroce pe un șipot de laudă acerbă menită să-l ridice pe respectiv în ochii audienței; personajul feminin perorând din ce în ce mai rapid și mai cu patos, neacordându-și răgazul să termine un cuvânt din dorința de a introduce pe făgaș un nou epitet ori comportament demonstrativ-exemplar.

Cred că nimic nu e de condamnat – după ce epuizăm, desigur, toate ironiile automate – fiindcă tot ceea ce transmite această abordare a trecutului nu denotă decât că ne raportăm la propria persoană în funcție de cei/cele care ne-au iubit, care ne-au modelat destinul. Faptul că orgoliul de sine crește exponențial dacă cel care ne-a acordat timp din viața proprie este „om de vază” nu spune decât că relaționarea este de tip direct proporțional.

Din același motiv eșecurile sunt profund și iremediabil dureroase. „Dacă nici măcar frizerul nu a putut să-mi rămână fidel, cu siguranță greșesc eu undeva.” În loc să ne asumăm greșeala alegerii partenerului, asimilăm toate relațiile ratate cu o deviație bizară a propriei ființe care șoptește obsesiv „Greșesc undeva, e numai vina mea.” E limpede că dezechilibrul provine din exagerarea unei singure direcții de analiză.

Poate totul ar fi mai simplu dacă nu am fi predispuși la dramatizare. Dacă nu am avea tendința înnăscută – cel puțin noi, latinii – să exacerbăm permanent. În orice sens. În toate sensurile.

fair-balance

Image source : http://goo.gl/FfQHdy

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s