Chiftele și plămâni

Persoanele din familia mea care au suferit de boli au făcut-o cu foarte multă decență. Au avut boli care au trecut magna cum laudae testul esteticului. Un leșin, un jet de vomă, o privire înghețată, deraieri de la logică, deformare de amintiri, dereglări de respirație, o mască și un tub cu oxigen, un auz pierdut și neregăsit, o încovoiere de spate, un somn profund, mult prea profund, ireversibil adânc… Nimic din panoplia grotescului.

E cu totul altceva când te trezești studiind naiv sânge închegat prin casă în timp ce gânduri cenușii, pline de apa unor lacrimi încă nevărsate, se rotesc lent, greoi deasupra petelor purpurii..  dimineață același om țopăia prin casă în salturi de karate și răgea ca un leu ducându-și copilul de mână spre grădiniță. Ne-am despărțit după o cafea și un plan bine ticluit, ne-am revăzut, am inaugurat noile periuțe electrice și am curățat legume, am tocat carne pentru chiftele. Cum e posibil ca omul acela două ore mai târziu să-și scuipe bucățele infime de plămâni prin aceeași casă, să se înece cu propriul sânge și să ajungă agățat de o perfuzie?! După orice regulă a normalului, ar trebui să fie imposibil. Măcar improbabil.

Dar așa se petrec lucrurile neplăcute. Sunt puține cele care aruncă mai întâi un buzdugan prin poartă și cer permisiunea de a se înființa în căminul nostru. Doza de absurd care le însoțește este însă cea care blochează decisiv anumite momente în cuget și-n suflet.

După ce toată viața ai leșinat la al treilea strop de sânge zărit – fie propriu, fie al unui seamăn – ți se pare nefiresc să poți curăța mici iazuri vâscoase de pe diverse obiecte fără altă reacție în afară de un senzorial banal de suferință, teamă și durere. Să stai noaptea două ceasuri să prăjești chiftele, în tigaie și-n cuptor în miliarde de ture și reprize, cu zeci de arsuri stupide, este la fel de nebunească o acțiune în continuarea unei astfel de zile ca administrarea unui cappuccino cu frișcă pisicii vecinului. Însă, trebuie făcut ceva cu mixtura începută, cu toată carnea care zace în castroane, iar dacă e să mă chestionez cât pot de sincer.. nu, nu am nimic mai bun de făcut la ora asta. Orice altceva aș putea eu face acum nu ar schimba cu nimic starea de fapte: omul iubit în spital; copilul dormind în pătuț; părinții mei la casa lor, învăluiți în pașnici și familiari vălătuci de tutun; părinții lui la fel de departe ca întotdeauna; bunica mea urmărind un serial coreean, iar prietena cea mai bună citind o scrisoare veselă, expediată parcă acum vreo 3-4 vieți. Totul e altfel firesc. Mai puțin prăjitul chiftelelor în creierii nopții. Mai puțin omul iubit internat în spital. Luna e impasibilă în cadranul ei ceresc. E mută ca și ieri. Așa cum era și alaltăieri ori acum (20)14 ani. În curte frunzele viței de vie sunt la fel de maronii cum au fost toată săptămâna. Ceva este totuși statornic. Sunt multe cele care rămân. Care continuă la fel.

Pe aceste altele neîntrerupte mă bazez pentru ziua de mâine.

Ce a fost să fie iarăși. Să mai spunem ce-am mai spus.

Să revină ce-i iubit. Să adaste voia-bună.

Să mai curgă timpul nostru – ce-i urât să fie dus.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s