Liniștire

Mă simțeam incapabilă. Credeam că greșesc undeva. Mă simțeam vinovată fiindcă nu excelez în a fi o mamă exemplară. Nu, scopul meu în viață nu este să stabilesc un nou standard în domeniul maternintății și nici să scriu o carte despre cum se cresc copiii. Însă am o ambiție personală de a fi un bun părinte fiindcă mi se pare esențial detaliul în dezvoltarea optimă a ființei pe care am decis s-o amestec în populația globului din anul 2011.

Aveam impresia că sigur există metode mai eficiente de a reacționa în anumite situații, de a mă comporta mai adecvat. Eram sigură că sunt prea îngăduitoare și că o să trimit la grădiniță un răsfățat mofturos. Începusem să recitesc din cărțile de psihologie pentru a mă asigura că îmi corectez abaterile.

Ieri am realizat însă că.. nu trebuie să mă simt vinovată dacă îmi pun la bătaie „telefonul inteligent” cu internet și desene animate rulate de pe YouTube în mijlocul oficiului poștal și că nu e o faptă criminală să las copilul să ronțaie pufuleți după ce iese transpirat de la un loc de joacă din mall. 10 minute în care copilul așteaptă cuminte pe o băncuță și se uită la desene animate, fără a înnebuni pe toată lumea de cap cu mărăielile și agitația cauzate de lipsa de răbdare și sens atunci când i se impune să stea în poșta română, mi se par prețioase – chiar dacă fac uz de tehonologia modernă. Pufuleții cu puțină sare nu îngrașă un copil care aleargă zilnic ore în șir, dar în schimb ne permite nouă să bem o gutuie caldă cu scorțișoară, iar lui să își tempereze pulsul și să revină la o temperatură normală a corpului înainte de a da piept cu iarna de afară.

Tot ieri am realizat că e mult mai indicat să negociezi calm plecarea de la un spațiu de joacă, că convingi copilul – fie și prin tertipuri dacă nu se poate discuta cu el simplu și banal -, decât să îl ameninți că pleci și îl lași cu ochii holbați în timp ce tu te ascunzi după un magazin ori după un stâlp, iar la final copilul se trezește și înșelat, și speriat și cu un potențial de refuz sporit la următoarea experiență. Niciodată nu mi-au plăcut amenințările de tipul „te las singur și eu plec” sau „data viitoare rămâi singur acasă și noi venim aici”. Mi se par total neinspirate pentru psihicul unul copil și în apărarea acestui punct de vedere vin toate recomandările psihologilor. Se creează o teamă de abandon și o spaimă inutilă ce poate conduce la coșmaruri și sentimente contradictorii în relația cu părintele. În plus, după câteva astfel de experiență, credibilitatea părintelui devine nulă, fiindcă acesta de fiecare dată așteaptă de fapt copilul, fără să plece nicăieri, fără să aibă de fapt intenția reală de a pleca. Ori, odată descoperită / intuită voința părintelui, strategia amenințării devine ineficientă. Eu am noroc – poate e noroc – cu un copil generos și împăciuitor, care poate fi convins foarte ușor de o plecare sub motiv că și alți copii doresc să se joace și îi lăsăm și pe ei acolo dacă noi plecăm, ori sub nota de promisiune că deși acum trebuie să plecăm vom reveni și va mai sta acolo unde i-a plăcut. Tind să-mi laud copilul pentru nivelul de rezonabilitate matură deoarece în multe situații, dacă el era suficient de obosit ori de satisfăcut cu un capriciu împlinit, nu trebuie să specific vreun motiv. E suficient să spun plecăm și în timp ce îl îmbrac, expun planul și acțiunile care urmează după ce ieșim din zona „problematică”. Mi-am dat seama că este șocant pentru mulți să privească un copil care se lasă extras de bună-voie dintr-un paradis al copilăriei, care pleacă zâmbind și slautând supraveghetoarele ori vreo fetiță frumoasă, fără circ și pretenții, fără zbătut și ascuns prin tuburi de plastic. Mi-am dat seama că ușurința cu care acum el poate fi retras dintre copii se datorează abordării pe care am avut-o de prima dată când m-am confruntat cu o astfel de situație.

Mă simțeam vinovată la mare că umblam cu un mini-notebook după mine la restaurantul hotelului și porneam un Shrek până noi beam cafea și copilul mânca pâine cu smântână sau crenvurști. Simțeam priviri apostrofatoare. Mă simțeam judecată. M-am întrebat de multe ori dacă greșesc. Dacă este cotat răsfăț sau moft. Nu era un capriciu pe care să-l fi solicitat copilul de doi ani, dar îmi era comod, puteam să miros briza matinală și el mânca vesel în loc să se zbată într-un scaun rupt și strâmb. Am observat în timp că erau de fapt două feluri de părinți: cei care preferau să pună muzică și desene în surdină până mâncau, folosind telefoane, laptopuri sau tablete, și cei care preferau să facă 500 de observații pe minut despre revenitul pe scaun, șezutul frumos, smulsul de furculițe din mâinile pruncilor, să dojenească plânsete, chirăieli și să curețe lichide vărsate pe mese. Mi-am dat seama atunci că sunt vârste și situații unde e permis răsfățul și convenabilul în detrimentul educației „ca la carte”.

Încep, deci, să mă simt mai bine în pielea mea, să conștientizez că multe dintre lucrurile pe care le credeam greșeli sunt de fapt opțiuni corect intuite.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s