Antisocialul la coafor

Atunci când te simți stingher între oameni ce aparțin unei lumi din care nu faci parte și nici nu îți dorești să faci parte, însă dorești totuși să beneficiezi de ajutorul lor, de cunoștințele lor dintr-un domeniu de care ești absolut străin, de instinctul și inspirația lor de experți.. ajungi să te duci cu plăcere și entuziasm la un salon de înfrumusețare, chiar dacă ești stresat că nu știi cum să vorbești, cum să abordezi coafezele după o intrare stângace și.. tot ce-ți dorești este ca doamna pe care te bazezi să simtă și să înțeleagă ceea ce e confuz în propria ta minte. Nu te surprinde atunci când reușește să suprapună ideile tale inadecvate (față de textura și cantitatea infimă a firelor de păr de pe scăfârlie) propriei viziuni și îndemânări. Din contră, te feliciți încă o dată pentru alegerea făcută, te bucuri că ai avut încredere într-un stilist care te-a cucerit iremediabil acum 4 luni. Pleci de acolo încântată, întinerită și fermecată de capacitatea specialiștilor de a crea iluzia de mult și frumos acolo unde e doar o rămășiță firavă.

Problema intervine la nivelul timpului pe care trebuie să-l petreci în salonul cochet, printre oglinzi de care de obicei de ferești, printre persoane pe care nu le cunoști și într-un mediu deloc familiar care te inhibă. Jargonul te pune ușor în dificultate, nu dorești să primești prea multe întrebări ori prea multă atenție. Nu vrei ca stilistul ori coafeza să-ți devină cele mai bune prietene. Nu dorești să afli despre viața celorlalte cliente și te enervează faptul că din când în când surprinzi un schimb de replici din cadrul unei convorbiri telefonice. Nu te interesează nici copilăria cuiva din salon și nici divorțul altcuiva. Discuțiile comune despre viață, dialogul liniștit dintre personajele unui film la care te simți spectator și nu actor, îți crează senzația de confort. Te calmează. Faci eforturi să nu le urmărești poveștile. Sunt oameni. Cu toții. Experții sunt oameni cu familie, copii, probleme, amintiri despre Crăciun și excursii din adolescență. Clientele nu sunt niște ființe abstracte care trăiesc în universul frumuseții pure și chiar dacă au la degetul mic detalii despre vopsele și tendințe în modă, sunt niște persoane concrete cu vieți private, cu slujbe mai mult ori mai puțin obositoare și cu pasiuni interesante ori lipsă. Te liniștești din nou. Nu te mai simți vinovată că auzi părticele din conversațiile lor. Nu furi din secrete și nu te molipsești de superficialitatea de care te temeai.

În continuare nu știi ce să spui în timp ce ești pieptănată, filată, vopsită ori spălată pe păr. Ai depus ochelarii pe masă și nu vezi nimic din realitatea înconjurătoare. Nu poți citi, nu poți privi pe nimeni în ochi. Culori neconturate, persoane care nu încep și nu se încheie, substanțe difuze care se mișcă pe fundaluri incerte. Încerci să te refugiezi în tine. Gândurile aleargă între copilul lăsat acasă, soțul care se plimbă zgribulit prin oraș, părinții care îndoapă cu siguranță copilul cu ciocolată, luna de sărbătoare care urmează, anticiparea zăpezii, mirosul de iarnă care te învăluie tot mai des, noaptea care în mod cert s-a așternut afară, cartea începută și întreruptă, programarea la cosmetică de a doua zi, jocul PC pe care ai început să-l joci de o săptămână, filmul pe care nu ai reușit să-l vezi. Nimic nu te reține suficient de mult. Șezi pe un scaun. Comod de altfel, într-o atmosferă călduță creată de un dispozitiv care nici măcar nu te interesează ce efecte are asupra vopselei, stai .. degeaba. Timpul trece. Începi să-l simți cum trece. Supărat că trece degeaba. Nu faci nimic. E un degeaba cum n-ai mai pomenit de mult. Nici măcar nu poți privi în gol fiindcă nu poți fixa un punct cu privirea. Viziunea îți e împrăștiată între umbre, lumină și pete de culoare. Te foiești la intervale ca să fii sigură că nu te transformi în erou kafkian contopit cu scaunul. Îți scarpini un braț care nu te mănâncă; trebuie să ai dovezi că (incă) ești cu totul acolo. Îți presezi ochii obosiți de atâta incertitudine și oftezi încetișor.

Când totul s-a încheiat și ești liber să pleci, să evadezi dintr-o zonă care nu-ți e la îndemână, dar care îți aduce imagini noi despre propria persoană, te trezești lâncezind pe scaunul deja turtit sub formele tale, aranjând câte o șuviță, fără ca măcar să dorești să-i faci ceva anume. Te întrebi în sinea ta dacă asta e ceea ce-ți doreai. Te întrebi dacă ai greșit cu ceva, îți faci un calcul stresat dacă ai suficienți bani în portmoneu și te întrebi cum socotești bacșișul astfel încât să nu fii penibilă și nici să nu se simtă cineva jignit. Te bucuri că soțul preia frâiele discuției, îți faci de lucru cu haina, eșarfa și șervețelele din poșetă, îți verifici telefonul deși ești conștientă că nu ai avut semnal și nu o să existe notificări de nici un fel și zâmbești fericită, cu profundă recunoștință, către stilistul care a știut ce să-ți ofere, cum să te manevreze, să-ți vorbească și să te privească.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s