O viață de om

Era timid. Se simțea mereu departe și stângaci în apropierea oamenilor. Nu știa ce să spună. Nu știa ce să facă. Se simțea stingher și ridicol. De cele mai multe ori ar fi plecat. Sau n-ar fi venit deloc.

Din cauză că nu știa ce să facă nici cu mâinile, nici cu corpul pe parcursul unei conversații, întâlniri ori petreceri (în mijlocul cărora ajungea fără vreo tragere de inimă, fără vreo inițiativă proprie), se trezea mai tot timpul legându-și șireturile. Purta întotdeauna pantofi cu șiret. Fie că erau sport ori eleganți. Își făcea astfel de lucru, dezlegând șireturile ca pe cuvintele încrucișate din reviste și legându-le la loc cu o măiestrie aparte, studiată, lentă și concentrată.

Mulți credeau că are un tic nervos. Colegii de serviciu își imaginau că e o obsesie compulsivă de tipul celor menționate în manualele de psihologie. Necunoscuții observau un om atent la detalii, căruia îi place să insiste asupra detaliilor. 

Se simțea liniștit, împăcat și relaxat doar într-o margine a orașului, unde descoperise în adolescență un lac cu rațe și lebede. Acolo se aseza pe o bancă umbrită ori pe un petic de iarbă, se descălța și privea luciul apei, asculta măcănitul păsărilor. Acolo se simțea liber, tensiunea zilei se disipa în aer, în apă, în lunecatul păsărilor hrănite uneori de un cuplu de îndrăgostiți, care și ei vorbeau aproape în șoaptă, într-o limbă numai a lor. Un limbaj mai aproape de natură, de ritmul pământului domina acolo relațiile dintre vietăți. Dintre oameni, frunze, iarbă, animale și insecte. Viața în sine părea mai suportabilă. Mai prietenoasă. Mai tolerantă. Mai senină.

Se ducea uneori și când ploua sau ningea. Atunci își repeta în minte pasaje din cărți recent sau demult citite, fragmente de poezii cu greu memorate. Pe ploaie și zăpadă însă nu se descălța.

Seara când ajungea acasă, se descălța tacticos, studiind cât de adânci erau urmele lăsate în piele de pantofii prea strânși, de modelul șosetelor presat peste vasele de sânge și începea să-și maseze ușor zonele dureroase. Făcea băi lungi cu apă aproape fierbinte în care mușchii picioarelor se relaxau până la ultimele terminații nervoase. Șchiopăta uneori din cauza excesului de zel aspura șireturilor și picioarele îl dureau mai tot timpul. Dar umilința aceasta era interioară, necunoscută de vreo altă ființă. Îi oferea o exaltare a suferinței secrete pe care nu o putea intui nimeni. Durerea fizică îi confirma o continuitate a existenței de care de multe ori se îndoia. Se temea de fragmentare, de risipire, de pierderea căii alese.. Deși, paradoxal, se simțea cel mai bine atunci când se detașa de tot și de toate. Atunci când senzorialul prelua cortexul.

Zeul l-a avut însă la inimă. Nu i-a oferit chinul unei căsnicii, tracasarea unei familii sau frământările unor relații sociale prea apropiate. I-a lăsat până la capătul zilelor să se furișeze printre oameni, printre alți și alți pantofi, ce se perindau pe lângă el la nesfârșit. A fost salvat de chingile unei vieți de cuplu, de comunicarea constantă și susținută pe care ar fi presupus-o aceasta. Și i-a permis o moarte blajină. A murit fără suferință, pe banca de lângă lacul cu lebede și rațe, zâmbind cu ochii închiși către soare și cer.

Image

Image source : http://goo.gl/KctuHp

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s