Puterea amintirilor din copilărie

Era pe vremea când nu auzisem de Halloween. Nici eu, nici bunicul meu. Eram „la țară”, încă în vacanța de vară. Era septembrie și din grădină ne alegeam cei mai mari ori mai strâmbi bostani. Totdeauna când rămâneam doar noi doi în curte. Fiecare alegea câte unul, apoi povesteam ce fel de mutră trebuie să aibă dovleacul. Bunicul își scotea briceagul (pe care crestase singur „V. ȚUCULESCU” pe el cu o pilă ruginită, deoarece nu auzisem încă nici despre personalizatul obiectelor la comandă) și petreceam două ore împreună muncind asupra dovlecilor. Eu nu aveam voie să sculptez, dar puteam influența tăietura începută, negociam totul și la final mi se părea superb, indiferent de imaginea mea mentală incorect transmisă. Pentru că sufeream că nu am și eu voie să căsăpesc bostanii, am primit un briceag al meu. Îl am și acum, îl țin într-un sertar ca să nu se piardă. Este vechi, feminin, un fel de crem cu ramuri desenate și are o lamă îngustă încât pare alungit intenționat. Nu taie foarte bine. Dar oricum, l-am primit sub imperiul poruncii că nu am voie să-l folosesc. Când ești copil, nu contează că ți se dă un obiect pe care nu ai voie să-l folosești. Contează faptul că ai primit ceva ce aparține unei lumi din care nu faci parte. Că ai o bucată a ta și numai a ta din viitorul pe care-l visezi. Nu conta că nu aveam voie să-l deschid și să mă uit la lamă. Conta că e al meu pentru totdeauna și că aveam voie să-l țin în buzunar. Comoară netransferabilă la purtător, posesor exclusiv și indubitabil. Și eu știam, și bunicul meu știa că o să treacă anii și că de la un moment dat briceagul va putea fi folosit în voie, dar nu am discutat asupra momentului care permitea utilizarea. Avea zero importanță și pentru mine și pentru bunicul meu.

Când dovlecii erau gata noi ne lăudam reciproc pentru talent și idei, iar apoi porneam între oameni să ne laude și alții. Conținutul de dovleac ce strălucea pe pantalonii noștri nu ne răpea deloc din înfumurarea noastră de maești sculptori de bostan. Făceam rost de lumânări din acelea aduse de bunica acasă duminica de la biserică, parastase ori pomeni și ne luminam operele, așteptând apusul ca să ne admirăm dovlecii știrbi în toată splendoarea lor.

Eram fericiți și guralivi și nu ne păsa de schimbarea anotimpurilor, de singurătate și îmbătrânire, nu știam că există un Halloween comercial pe care națiunea noastră urma să-l înfieze ca pe un prunc ce-a supt la sânul tradiției și istoriei, nu ne păsa de ziua de mâine, de pensionari ori de orfani. În lumea noastră totul se reducea la o legumă mutilată „artistic” și la euforia pe care orice creație a mâinilor proprii o dă oricui se încumetă să facă ceva.

Retrospectiv… Îmi dau seama că poate bunicul meu în cuget și simțire suprapunea mult mai mult decât ceea ce vedeam eu, însă prefer să-i păstrez imaginea intactă și perfectă în virtutea amintirii propriei copilării și să consider că atunci când scobeam dovleci era relamente fericit și împăcat cu lumea.

SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1

Image source : http://www.happyclippings.com/wp-content/uploads/2011/09/SwirlyPaperPumpkinHowToLeaf1.png

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s