Depănând din fusul amintirilor

Pentru că uneori mă apucă acele neimportante curiozități „Ce făceam acum ___ ani, exact în ziua asta?”, mă trezesc răsfoind jurnale prăfuite, sperând să dau peste ziua pe care o caut. De cele mai multe ori nu găsesc data exactă pe care o caut și mă trezesc citind ziua de dinainte și cea de după sau din săptămâna / luna respectivă. Astăzi însă, am aflat ce s-a petrecut „deosebit” în 24 octombrie 2012.

Imaginile, sentimentele și circumstanțele mi-au revenit anevoie în minte, parcurgând frazele ușor dezlânate, scrise sub un vizibil impuls de panică și agitație. Toate îmi păreau foarte îndepărtate, ca și când ființa mea ar fi acumulat atât de multe alte zile între timp încât nu am putut exclama la nici un moment al zilei ”Ah, parcă a fost ieri!”

Se pare că acum un an fiul meu a căzut în casă, la 1m de mine, suferind una din căzăturile care s-au soldat cu sânge, emoții și teatru de bufoni din partea noastră, a părinților, pentru micul prinț ce trebuia răsfățat și cocoloșit. S-a împiedicat de un prag, pentru că se uita în spate și, luat prin surprindere de o cădere necalculată și inedită ca punct în spațiu, nu a avut răgazul de a-și întinde mâinile în față. Se pare că prima reacție pe care am avut-o a fost să-l duc afară în curte, să-i distrag atenția de la lacrimi, să pot vedea ce anume a pățit propriu-zis și să se oprească din plâns. Afară se pare că Ghanima, mioriticul nostru era încă în grija noastră și nu trăia încă la stână, iar săriturile ei bucuroase pe gard, lătrăturile de cerșeală de atenție și nevoia de apropiere, l-au înveselit brusc pe ghemotocul plângăcios și însângerat.

Mă amuză acum după 1 an cum am notat în jurnal exact tot ce am făcut, din ce nară i-a curs mai întâi sângele, din care doar dupa 30 de secunde, cum l-am spălat la chiuvetă și cum privea el apa, cum l-am așezat pe pat (menționând și care pat etc.), ce mutre îi făcea în spatele meu soțul ca să-l înveselească, numărul de șervețele umede consumate până la orpirea sângerării, cantitatea de lapte băută apoi, câte ore l-am vegheat după ce a adormit, cum i-am palpat nasul să verific dacă nu apar umflături .. și tot soiul de astfel de detalii care probabil că atunci îmi zvâcneau foarte dureros în minte, iar astăzi se agață de hârtie doar ca o poveste veche, citită cu o oarecare detașare.

Am găsit însă o oarecare valoare în încheierea zilei, când mi-am mărturisit toate emoțiile, toate senzațiile – care variau de la milă, la ciudă, la teamă, la fobie, la iubire, la furie – și când am trecut în revistă scenariile pe care le-am derulat până m-am liniștit că e doar o lovitură fără consecințe. Ca să nu lungesc povestea, spun doar că am notat inclusiv varianta de ruptură de piramidă nazală și tremuratul pe holul unei secții de urgență. Da, atât de departe se deplasează mintea unei mame în fracțiune de secundă în care își culege copilul de pe podea. Să nu-mi mai spună mie cineva că lumina e cea mai rapidă ! 🙂

Concluziile zilei de acum 1 an au fost următoarele, după cum sunt ele scrise cu un gel albastru pe niște foi mici dintr-un caiet indigo:

Am fost mândră de forța și comportamentul copilului meu. Am fost fericită că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil perfect și m-am temut că la 1m de mine poate pieri. Viața e atât de fragilă !!! Și atât de valoroasă prin urmare!

Astăzi, 24 octombrie 2013, mă întreb cât de mult te pierzi pe tine atunci când îți transformi istoria personală în literatură. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s