Portret de mamă în mișcare

– Vrei să mergem la plimbare?

– Aaaaa! Uuuuu! Ihih- Aaaaa !!

Cu ochii mari și luminați de o bucurie sinceră, copilul aleargă la computer, apasă tasta de spațiu și pune filmul la care se uita cu coada ochiului pe pauză, apoi sprintează până la mașinuța de plastic pe care vrea s-o luăm cu noi.

– Dacă vrei să mergem la plimbare trebuie întâi să mai facem câteva lucruri. Mai întâi, ne spălăm pe dinți.

Puțin nedumerit, mă urmează fără prea mult entuziasm în baie. Refuză să mă las să-l spăl pe dinți, așa că mă spăl eu și el se uită, cerându-mi periuța lui specială în formă de pinguin să se spele singur. E rândul meu să refuz. În cele din urmă cedează, șantajat cu promisiunea ieșirii din casă și mă lasă să-l periez ca la carte, chiar și să-i curăț fața la final.

După încă o serie de negocieri cu privire la geacă, ghete și căciulă, reușim să dăm ușa de perete și să ne împleticim pe scări (sunt multe scări, 3 în total, dacă numărăm și treapta de la nivelul dușumelei), târâind zgomotos o mașinuță cântătoare după noi. Până încui ușa, copilul cel vesel se izbește sistematic cu botul portocaliu al mașinii în poartă. E educat. Știe că nu are voie să o zbughească din curte până nu e încheiat ritualul mă-sii (care trebuie să-și ia o geacă în viteză și să se îmbrace în curte, supraveghiind cumințenia masculină, să încuie ușa casei și să se asigure că are șervețele în buzunar în caz de.. orice) și așteaptă (activ, așa cum numai el știe s-o facă). Îl dojenesc pentru gălăgie și încerc să văd dacă textul cu „nu mai lovi măgarul în cap cu lingura de lemn pentru că îl doare” se poate adapta cu succes la pocniturile în poartă. Probabil măgarul îi era mai simpatic decât poarta. Plastic versus tablă, nu am convins omul mic să întrerupă izbiturile, așa că îl persuadez să dea cu spatele ca să pot deschide ciomăgita poartă spre a purcede la drum.

După ce ne oprim în fața porții să alegem direcția de mers, ignorând tentativele materne de sporire a vocabularului cu stânga-drepata, copilul reacționează la „asta” și „aia” și alege „aia”. La 3 secunde de la punerea în mișcare a copilului călare pe mașina colorată, se înființează pisica-câine la stânga mea. Mieunătoare și foarte agilă, ne conduce în plimbarea noastră. Când prind momente care să-i scape micului mascul, iau pisica în brațe și o răsfăț cum mă pricep, în timp ce aprob orice chiot despre orice mașină, dubiță, tractor sau buldozer inventariate de ochii, arătătorul și glasul fiului. Gelozia însă e mare și la intervale, micul om este dispus să coboare de pe vehiculul cu volan doar pentru a extrage pisica din brațele mele și a încerca s-o îndese în scăunelul-cutie de pe care a descins.

Mental, negociez în permanență: mă mut pe dreapta către șosea, să nu cumva să o ia spre mașinile aflate în mișcare; nu îl cert încă pentru că își plimbă mâinle pe gardurile oamenilor; deocamdată nu-i interzic să bage frunze în canal; acum intervin și interzic atingerea lacătului de la panourile de electricitate; în balta asta nu-l mai las să se afunde cu mașinuța fiindcă stropește doamnele care trec pe lângă noi ș.a.m.d.

Ajungem la casa bătrânului care stă pe fotoliul directorial la poartă și se strâmbă șmecherește încă din depărtare la copil, anticipând deja replica „Dă-mi mie mașinuța!”. Mai sunt încă 100 m până la omul întunecat de lângă gard și posesorul râvnitei mașinuțe îmi explică că trebuie să ocolim spațiul verde și să o luăm aproape prin stradă. E clipa în care știu că mă prinde de mână și mă împinge cât de în dreapta accept să merg, astfel încât să ocolească optim bătrânul care se consideră mare pișicher. Pisica se decide să fugă într-o curte și, miaună înțelegător când o chem înapoi, dar se pare că trebuie nepărat să intre acolo.

După ce decid că am mers suficient, conving omulețul să o luăm spre casă, în același ritm al opririlor și silabelor urlate cu bucuria descoperirii personale, dar trebuie să îmi expun explicația.

– Nu o luăm pe strada „aia”, o luăm înapoi pe unde am venit. Pe strada „aia” e prea mult noroi. E neasfaltată și plouă zilnic de o săptămână.

Nu sunt sigură că am fost convingătoare, dar după câteva rotiri în cercuri aproximative, copilul dă curs invitației mele și pornește înapoi târându-și picioarele într-o vagă formă de protest pe care aleg să o ignor.

După ce depășim periculosul bătrânel, acel hoț declarat ce vrea neapărat să necăjească toți copii și să le sustragă jucăriile pentrui o colecție personală, cu siguranță bine ascunsă în casa pe care o păzește de la poartă, trebuie să ne oprim la un stâlp mic și gri, marcat cu cifre negre și să mă uit cu indulgență cum băiatul meu îmbrățișează și mângâie drăgăstos o cutie de fier cu o broască mică argintie. Îmi explică ceva din discuțiile lor, dar eu cu mintea mea de adult nu izbutesc să înțeleg din ce motiv e fascinat omul de stâlp.

De la stâlpul cu pricina, după cum mă temeam de când am plecat de acasă, fiul meu îmi arată că nu mai are nevoie de mașinuță. O putem lăsa acolo sau pot s-o iau eu dacă doresc, el nu mai are trebuință de plăsticăraiul cu roți. Pun câteva întrebări, dar își vede de drum. Mă supun voinței sale și îmi agăț de braț mașinuța minunată. Admir fiecare frunză pe care copilul o culege de pe trotoar, dau informații despre mașinile prin logo-urile cărora își înghesuie degetele și respect ritmul sacadat de mers. După noi se ia un cățel al cuiva și aleargă în cercuri în jurul nostru, încercând să provoace la joacă pe cel de talia sa. Nu se alege sărmanul decât cu 3 degete îndesate în gură și, în ultima secundă, reușesc să-l salvez de la un al patrulea deget în ochi. Pisica miaună cu aplomb de sub poarta de unde a intrat dar nu e dispusă la eforturi de a ieși din pricina cățelului lăptos ce se ține după noi și acum stă dând din coadă către curioasa vietate pufoasă, ce vorbește o altă limbă pe sub gard.

După un interval presărat cu discursuri către copil, câine și pisică, plus jeanși noroiți, ne regăsim în următoarea formulă: pisica într-o mână, ținută în echilibru precar, în ochii căreia identific recunoștință, mașinuța alunecându-mi sistematic în mâna cealaltă, câinele întors în curtea lui, iar copilul mergând în fața mea în pas săltat.

Am primit claxoane și zâmbete curbate insinuos, dar mi-am văzut de drum netulburată. Probabil că imaginea nu merita să fie inspirația vreunei statui celebre, dar important este că am ajuns cu toții acasă, întregi și veseli, obosiți suficient cât pentru un somn de un ceas și jumătate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s