Porniri înnăscute

Mi-am tot acuzat în mintea mea fiul de violență. De tentație pentru negativism. M-am supărat în sinea mea fiindcă nu e tentat să clădească din blocurile de plastic nimic, ci doar să distrugă acele construcții pe care le facem noi adulții pentru el. M-am întrebat dacă îl influențează negativ desenele animate atunci când imită luptele dintre personaje sau bate la tobe imaginare zgâriind canapeaua sau spărgând mici obiecte de plastic. M-am învinovățit ca mamă că are doar 2 ani și nu-i pot induce blândețea astfel încât să-l caracterizeze întreaga viață.

În paralel cu acele cărți de psihologie pe care le citesc pentru a mă educa în profesia de mamă, îl citesc pe Cioran. Și uneori, mesajele lui scurte și dureros de clare, îmi sunt de mai mult ajutor în elucidarea întrebărilor profunde legate de creșterea odraslei.

Faptul de a distruge ne dă un sentiment de forță și măgulește în noi ceva întunecat, originar. Nu clădind, ci nimicind putem ghici satisfacțiile secrete ale unui zeu.

Plăcerea fiului meu de a distruge, de a lovi, de a sparge, de a fărâmița, de a zdrobi .. Sunt cele mai logice acțiuni pentru că îi demonstrează efecte evidente. Efectele pe care le provoacă gesturile lui îi prezintă efecte de netăgăduit. De multe ori permanente. Ce dovadă mai clară, mai explicită, mai flatantă pentru un copil că are autoritate, că este important, că FACE și EXISTĂ mai mult decât acele obiecte care nu mai mișcă, nu mai scot sunete și nu se mai prezintă sub formă compactă, ci în zeci de bucățele ?! 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s