În peșteră

Înaintam greu. Lent. Ud. Rece. Întunecat. Mi se părea că aud scrâșnete și chițăituri. Încercam să nu vizualizez mental rozătoarele și târâtoarele care, cel mai probabil, populau peștera în care mă târam aproape de o oră.

Cel mai mult îmi displăcea să ating cu palmele pereții jilavi și pietrele alunecoase, atunci când trebuia să identific direcția de urmat. Mă rugam să nu se defecteze lanterna chinezească de pe frunte, mă rugam să nu se termine bateriile înainte de a izbuti să ies la suprafață.

Mă întrebam deja de ce insistasem să parcurg singură caverna ce nu reținea vreo semnificație aparte pentru mine, ce nu își deslușea vreo istorie spectaculoasă și ce nu promitea vreun mare triumf final. Mă gândeam că din cei 21 de participanți la excursie doar eu alesesem să vizitez această peșteră, în timp ce toți cei 20 rămași preferaseră un grătar lângă cabană. Sperasem să fac vreo fotografie deosebită? Sperasem să aud o voce tămăduitoare? Sperasem să cresc în ochii cuiva pentru demonstrația de curaj și îndârjire? Nădăjduisem la un catharsis? La o epifanie? Căutam oare ceva fără a-mi da seama ce anume caut? Cu siguranță nu pentru comori ascunse intrasem în peșteră și nici pentru salvarea sufletului. Și atunci, totuși, de ce?

Îmi displăcea să respir. Umezeala din aer și mirosul îmi aminteau de cadavre, de oase, de rocă, de moarte, de adâncuri și temeri, de vise deșarte. M-am oprit. Poate trebuia să mă opresc, să stau, să aștept pentru ca acel ceva misterios ce mă chemase înauntru să se facă simțit. Am stat. Am așteptat. Am închis ochii. I-am deschis. M-am jucat cu degetele într-un ochi de apă. Am șoptit. Am urlat. M-am uitat. În sus, la stânga, la dreapta. Devenise înspăimântător. Dacă nimic nu se întâmplă și starea mea de spirit devenea din ce în ce mai apăsătoare, m-am decis să continui. Ce sens avea să mă supun singură unor neplăceri aducătoare de nimic? 

Peștera începea să se îngusteze. Drumul era mai șerpuit și mai frânt. Mă apropiam de ieșire. Nu văzusem nici un liliac, nici un șobolan, nici un craniu. Totul fusese pur și simplu un drum rece și întunecos prin măruntaiele pământului. Întrezăream lumina de deasupra pământului și un fel de nor de aburi umezi, gri și grei. Am ieșit rupându-mi buzunarul hainei într-un drug de fier pe care nu l-am observat. M-am îndepărtat câțiva pași.

M-am așezat pe un petic de iarbă și m-am uitat la soare. Era dureros. Dar cald, plăcut. Înțepător pentru ochi, îmblânzitor pentru mușchi. M-am întins. Am stat pe burta. Am stins lanterna. M-am reașezat în lotus și am zâmbit. Pentru sentimentul de după. Pentru asta plecasem. Singură într-un fel de pădure, singură în verdeață, regăsind plăcerea de a fi, simplu, independent. Bucuria de a putea privi în jur. În orice direcție. Perspectiva. Orizontul. Promisiunea viețuirii în afara limitărilor, în afara a ceva ce să te conțină și să te ghideze neînduplecat. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s