Neputința licornei

Astăzi m-am camuflat în haine noi. Unele primite de curând. Altele cumpărate astăzi. Încălțări albe și ceas asortat. În rest, mult verde. Nu poți scoate pădurea din sufletul licornei, chiar dacă ai făcut-o om. Mi-am răsucit vârtecușul și cu puțina coamă am ascuns din nou cornul în păr. Am pornit să cutreier satul. Același sat. Aceiași oameni. Am ales un alt traseu. Cu opriri convenționale. Cu dat binețe celor pe lângă care treceam în viteză suficient de redusă pentru a-i recunoaște. Cu lentoare în pași. Pentru că e greu să alergi pe două picioare după ce ai făcut-o pe patru picioare copitate o eternitate.

Am salutat și luna de la bun început. Era parcă prea luminoasă pe cerul ce nu se săturase încă de soare și apărea cumva ne-la-locul ei. Am simțit-o aproape. Nici eu nu-mi găsesc locul aici. Nici eu nu mă încadrez chiar cum trebuie. Dar am alergat înainte. Înainte și cu multe cotituri. Ca un slalom printre buturugi străvechi ce răsăreau prin puterea amintirilor mele din asfaltul cald.

Câinii nu m-au dat de gol nici de data aceasta. Am întâlnit un cal. M-am apropiat dar până nu am stat în fața lui, scuturând din cornul mascat nu m-a văzut. A fost ciudat să-i vorbesc. Prea ciudat. Nu găseam silabele corecte ca să-i spun despre strămoșii lui, ca să-l întreb despre viața lui de acum. Așa că am tăcut zâmbind. I-am stat doar alături. După ce a mai rumegat câteva gânduri s-a înclinat ușor, și-a îndoit piciorul stâng din față și a făcut o plecăciune. Mi-a fost atât de drag! Atunci, acolo, l-aș fi îmbrățișat. Dar mi-am scuturat doar coama și l-am lăsat să vadă strălucirea dinăuntru, iar el s-a ridicat mulțumit și a făcut trei pași în spate.

I-am mai stat alături puțin, dar am pornit mai departe. Greierii cântau senini ca întodeauna, ca și când nimic nu-i poate opri din lungile și sonorele serenade, că și când ei retrasmit la suprafață tumultul intern al pământului. Ca și când le este imposibil să asculte și să nu redea muzica pe care o aud. Ca și când ei reprezintă veșnicia. Perpetuu acolo, nevăzuți de oameni, dar auziți și pomeniți.

Am dat mai apoi peste un cadavru. Morții par mereu mai mici decât atunci când erau în viață. O păsărică moartă zăcea cu gâtul frânt în colbul de pe drum. O vrăbiuță, din acele ciripitoare despre care oamenii spun că sunt prea multe ca să li se simtă lipsa. Dar ei nu știu ce mult valorează viața celor mulți. Celor mulți și nevinovați și buni.

Am luat vrăbiuța și am așezat-o în iarbă. La mică depărtare de calul dinainte. Mi-am dat seama că mi-am pierdut puterea de a mai învia corpul pe care suflul vieții l-a părăsit. Am devenit prea om pentru a mai putea reînnoda viața. Am plâns, am șoptit și mi-am cerut iertare. Iertare că sunt neputincioasă în fața firii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s