Întâlnirea unor voințe

Fiul meu are doi ani. Toți cei care îl văd în primă fază îl consideră fetiță. Ne plimbăm în aceleași zone, vedem de regulă aceiași oameni, cam aceiași copii, practic refacem zilnic de câteva ori traseul de plimbare prin satul unde locuim: dăm ocol unui dreptunghi de stradă, ne oprim la intervale să privim mașinile care vin și trec, oamenii care coboară ori urcă și bagajele pe care le îndeasă ori le extrag din mașini, camioane, dubițe sau tractoare. E jenant de multe ori să îi stau alături când el urmărește insistent fiecare mișcare a celor din jur. Încerc să-l persuadez la continuarea plimbării dar destul de rar reușesc să scurtez o oprire.

Dimineață ne-am întâlnit cu un bunic ce-și plimba nepotul, care, am aflat de-a lungul discuției inițiate de bunic, avea 1 an și 7 luni. Niciodată n-o să înțeleg de ce consideră câte un necunoscut că mă interesează vârsta copilului pe care mi-l prezintă, mai ales atunci când șansele de a ne revedea sunt minime și mai ales atunci când eu nu am nici un interes vădit pentru continuarea dialogului la care sunt provocată, răspunzând cu reticență întrebărilor. Nu am aflat cum se numește copilul, dar în schimb m-a orpiliat obsesia bunicului de a da instrucțiuni băiatului respectiv. Cred că i-a repetat de 70 ori în 10 minute „Du-te și dă mâna cu fetița.” Era mai mult decât evident că nu avea nici cea mai mică intenție să dea mâna cu fiul meu, care la rândul său își retrage membrele superioare într-o carapace invizibilă atunci când cineva încearcă să îl atingă. Am avut o singură tentativă de a devia discuția, intervenind cu un scurt „Nu prea are cu cine da mâna, copilul meu nu va sta să fie atins.” Nu am fost nici apostrofată pentru replică dar nici luată în seamă, obsesia vocală s-a prelungit încă multe minute.

La fiecare apropiere a băiatului respectiv, Arthur al meu cobora de pe mașinuță, invitând copilul necunoscut să ia loc pe mașinuță, cu interjecții expresive și lovind ușor șezutul mașinuței cu pălmuța dreaptă, arătându-i acestuia că îi lasă mașina să se joace. Bunicul revenea „Du-te dă mâna cu fetița!”, iar băiatul fugea către curtea cu găini a vecinilor de pe colț, unde se pare că era fascinat de un cocoș colorat, căruia îi explica pasionat … ceva – un ceva extrem de important, fiind implicate și gesturi și vocale și țipete vesele.

Bunicul era firește extrem de mândru de nepot, iar ca să ne demonstreze și nouă ce flăcău vrednic îngrijește el, ne-a făcut o demonstrație:

– Arată câți ani ai tu, ia să vedem.

– U! ( Băiatul ridică un arătător în sus și primește laude că într-adevăr are 1 an )

– Na, acum, du-te și fă-i aia-aia la fetiță.

– Aaaa. ( Băiatul plin de salivă pe bărbie și cu un tricou relativ murdar se apropie de fiul meu, privesc oripilată scena și încerc să nu fac grimase nepoliticoase când o mână mică și cleioasă îi mângâie razant părul )

Arthur se uită la mine și mă ia de mână. Îl ajut să coboare iar de pe mașinuță și o oferă din nou, ca pe o ofrandă unui zeu anonim. Bunicul intră în vorbă de data aceasta direct cu odrasla mea:

– Da nu-ți fie frică, fetițo, că nu-ți face nimic băiatul meu.

Îi explic individului care a îmbătrânit degeaba că fiul meu încearcă să-l invite pe băiatul deștept foc să se joace cu mașinuța; că nu îi e frică, ci pur și simplu îi face loc la volan și-i arată unde e claxonul.

Bunicul mă consolează protector:

– Da are și el mașinuță acasă.

Renunț să mai dau replică și la această ilustră lămurire și mă prefac foarte interesată de direcția de mers a unei mașini din depărtare.

Cu prima ocazie pe care o prind (noroc cu găinile vecinei și cu cocoșul cel moțat) îmi îndrum copilul către casă, îi șoptesc că acel băiat nu vrea să se joace cu el și nici cu mașinuța lui, că doar se plimbă și că noi mergem să ne spălăm mâinile acasă. Am fost exagerat de rea și am momit copilul din dotare cu cheile casei, care știam că-l vor atrage prin perspectiva promisiunii controlului: va deschide el ușa și va fi foarte încântat că a fost elementul decisiv. Ca să nu imprim copilului propria aroganță, îi recomand să salute copilul și să-i facă cu mâna. Arthur se execută docil, vag nedumerit și pedalează agale către casă, întorcându-se uneori să verifice dacă nu cumva îl urmează băiatul isteț.

Aud în spate bunicul dând explicații nesolicitate nepotului:

– Vezi, fetița merge acasă că e cald, hai că mergem și noi că vine soarele pe noi.

Sigur că această istorie nu are nimic spectaculos, nu șochează și nu revoluționează soarta omenirii, dar eu tot nu pot să înțeleg de ce adulții simt nevoia să etaleze talentele copiilor atunci când aceștia ar trebui lăsați să interacționeze de bună-voie, să aleagă ei însiși subiectele de discuție și gesturile și să facă ori nu primul pas către celălalt. De ce să împingi de la spate copilul să dea mâna, să pupe ori să ia în brațe un alt copil?! Lasă-i să se manifeste singuri, studiază-ți odrasala și conștientizează care îi sunt calitățile și meritele fără să încerci să i le evidențiezi. Totodată, nu mai asasina copilul la nivel acustic repetând la infinit aceeași frază, același sfat ori aceeași remarcă. De ce insistă unii oameni – presupuși maturi – cu o idee ce le-a venit doar lor, pe care e limpede că respectivul copil în cauză nu o agreează?! Lasă-le copiilor puțină libertate. Libertate de exprimare, de gândire și de manifestare față de restul lumii. Nu sunt roboței teleghidați care împlinesc dorințe, ci personalități cu zile bune și zile proaste, cu toane și stări de spirit la fel ca noi.

Advertisements

One thought on “Întâlnirea unor voințe

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s