Nu m-a recunoscut nici unul dintre muritori..

În amintirea codrului meu, cu gândul la pădurea verde cu trunchiuri bătrâne, cu ochii plini de veverițe și ciripit de păsări mici, m-am avântat să colind străzile care mă înconjoară acum.

M-am camuflat în jeanși scurți și pantofi sport colorați, mi-am ascuns cornul întunecat sub o șuviță și am părăsit bătătura închiriată efemer. Am alergat încet, lin și absent prin satul al cărui nume l-am uitat deja. Am privit în salturile mele molcome luna cu marginile ei sângerii și m-am întrebat ce va mai aduce vântul ca vești din regat. Am aruncat priviri repetate stelelor micuțe pe care le-am reperat ușor în țesătura cerească și m-am întrebat câte aripi de îngeri veghează acum asupra oamenilor. 

M-am temut în dreptul felinarelor stradale de prezența gălăgioasă a celor neintrați încă în casele lor, dar nu mi-au perturbat ritmul decât un grup de copii lipsiți de forța autorității care să-i ghideze într-o singură direcție și un bărbat bărbos cu o sticlă verde aproape goală în mână, ce mi-a luminat calea cu un celular, spunându-mi printre sughițuri „Pe aici vă rog, facem lumină.” Deși ușor agasată de cele două întreruperi, am trecut neabătută mai departe, am cotit și am evitat omenirea. Am preferat prezența unor câini leneși, întinși peste canale improvizate și sunetul greierilor din câmp.

Luna își dezbrăca încet voalul roșiatic și se arăta palidă și înjumătățită ochilor mei. M-am întrebat cum ar fi luna cu nuanțe de verde, cuprinsă de mușchi ori acaparată de mici liane curgătoare. M-am întrebat apoi cum ar fi luna albăstruie, cotropită de ape adânci și tăcute.

Am trecut pe lângă multe curți unde vegheau câini de rase, forme, culori și dimensiuni diferite, dar nici unul nu a lătrat. Nu s-a bucurat nici unul dintre ei că mă zărește. Poate că locuind atât de mult, atât de aproape de oameni, și-au pierdut și ei din miros, din magie, din ființă.

Am trecut pe lângă un ochi de apă ce amintea de ploile săptămânii trecute și m-am întrebat dacă data viitoare când voi mai trece pe acolo voi găsi în loc un mic deșert ori o oază tânără și radioasă.

Am revenit acasă, unde pisicile mă așteptau cocoțate pe gard. Mi-au vorbit, mi-au reproșat absența, apoi și-au cerut scuze că sunt egoiste și s-au gudurat printre picioarele mele, mulțumite să adulmece mirosuri necunoscute pe care ele, în teama lor de patrupede și bipede, nu își pot face curaj să le găsească personal. 

Am rămas o clipă în curtea pe jumătate luminată de lună, pe jumătate umbrită de noaptea târzie și mi-am amintit că noua existență îmi impune responsabilitate nouă. Am intrat în casa șubredă, am trecut peste toate pragurile rupte și am mângâiat micul om din pătuțul de lemn de cireș, înălțând o rugă către cei ce au rămas mereu muți în lumea mea. Vrăjește-i frumos viața, înnobilează-i sufletul curat și luminează-i calea neștiută, alătură-i un suflet bun să nu fie niciodată singur.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s