Din lumea copiilor

Nu stiu dacă copilul meu în vârstă de 2 ani ar prefera să aibă părul scurt în locul părului lung pe care îl are acum. Nu știu dacă ar prefera să fie îmbrăcat în negru ori în verde, nu știu dacă preferă sandale sau teniși, nu știu dacă îi plac pantalonii foarte scurți ori cei trei sferturi.

Știu însă că noi facem aceste alegeri pentru odraselele noastre, în calitate de părinți, tutori, doici sau frați mai mari. Ceea ce este înspăimântător este interpretarea dată de către ceilalți (nu de copil, pe care doar îl plictisește schimbarea hainelor sau prinderea codițelor) acestor alegeri.

Ieri mi s-a spus că fiul meu este „o fetiță drăgălașă” pentru că „e îmbrăcată în portocaliu”. Astăzi o fetiță într-un roz chiloțiu trebuia portejată în magazin de fiul meu receptat drept „fetița cu mașina”. Corectând bunica fetiței și explicând că e băiat și că nu îi face nimic, doar se uită la ea, mi s-a spus că „am crezut că e fată că are tricou roșu”. În alte rânduri, în parc, magazine, spații de joacă am primit replici similare: „e îmbrăcat în verde, de unde să știm că e băiat!” sau „da, trebuia să ne dăm seama că e băiat, că, uite are bluză neagră pe el”. Nu contează că micul urlător cară permanent după el mașinuțe, mută obiecte foarte grele, este atras de roți, mișcare și fetițe blonde, că nu are nimic feminin în gesturi, căutătură ori alergat. Dacă nu se conformează delimitărilor coloristice prevăzute de creierul conaționalului român, își pierde potențialul masculin.

Am început să-mi dau seama că în mintea adulților totul este standardizat. Respectiv, băieții nu au voie la alte culori în afara de albastru. Chiar și albul mi-a pus probleme serioase.  Nici măcar nuanțele de maro, ocru și crem nu sunt „pentru băieți”. Pe de altă parte, mă întreb de ce merge atât de departe snobismul încât să nu recunoască fățiș motivele pentru care fiul meu e prea adesea luat drept fetiță: are părul lung (așa ceva nu s-a mai pomenit, numai fetele pot avea păr lung sau o coadă pe spate; băieții trebuie să fie cu părul maxim periuță dacă nu chelioși la zero), e frumușel și are trăsături fine, tenul deschis și e destul de rușinos și antisocial cât să te ducă cu gândul că e ceva prințesită pudică și delicată. De obicei mestecă nonșalant o suzetă – uneori ținută într-o parte, ca pe o pipă cu tutun – și probabil că nici suzetele nu sunt masculine. Îmi vine să urlu în vânt că dacă vezi un rocker cu plete până la posterior nu-l consideri fetiță și că am văzut afaceriști cu cămăși roz pe care nu i-a abordat nici un chelner cu „Ce serviți, domnișoară?” O singură dată mi-a spus o doamnă ce părea a nu locui în țara noastră că ”având așa păr lung și fiind așa frumușel am crezut că e fetiță”. O domnișoară a soluționat odată elegant chestiunea spinoasă: „Ce lumânări să aduc pentru copil? Roz sau albastre .. pentru că alte culori nu am găsit.” Răspunsul nostru fiind albastru, a răsuflat ușurată domnișoara frumos fardată ”Bine că am întrebat că aduceam roz, am crezut că e fetiță.”

Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care mă încăpățânez să nu-i tund coamda bogată micului meu leuț, ci din contră, am de gând să-i las cel mai lung păr din Balcani, să-i fac o coadă stufoasă de indian mistic și să-l îmbrac în toate culorile pământului, evitând cât de mult posibil albastrul. Vreau să văd în cât timp își vor recunoaște adulții preconcepțiile, își vor retrage replicile cabotine și își vor revizui comentariile.

Pe de altă parte, ca mine au suferit și alți părinți. E mult mai șocant când ești mândrul posesor-titular al unei fetițe, de altfel frumușică, cu voce cristalină ca un clopoțel, accesorizată cu cercei rotunzi și agrafe, purtătoare trufașă de găletușă ciclam Hello Kitty în formă de inimioară, și TOTUȘI ești complimentat pentru băiețelul deștept care face propoziții la doar doi ani jumătate. După ce fetița respectivă se cațără tacticos și delicat pe scara unui tobogan, auzi de jos o mămică binevoitoare „Ioana, mamă, lasă băiețelul să se dea primul și dup-aia te dai tu” și îți vine să-i articulezi un dos de palmă. În schimb, zâmbești strâmb și corectezi.. „E tot fetiță, doamnă..” Ei bine, la așa ceva nu primești explicație fiindcă, deși e îmbrăcată corespunzător cerințelor coloristice, e neclar dacă pantalonii roz au indus în eroare, cerceii aurii, codițele blonde ori țopăiala fericită din vârful toboganului și capeți doar un scurt „A, da..?” drept răspuns.

Iar pentru toți cei care simt nevoia să le explice celor mici că tocmai întâlnesc fie o fată fie un băiat (pentru că, atenție! și un băiat poate avea cercei sau poate fi îmbrăcat într-o salopetă roz), le ofer o stratagemă infailibilă: cea mai sigură abordare este să folosești termenul „copil”, care nu induce în eroare, nu jignește și nu cauzează nici confuzii, nici revoltă. Nu apelați la termenul „bebe” cu varianta sa „bebeluș” pentru că de cele mai multe ori nimănui – nici chiar piticotului în cauză – nu îi surâde ideea de a reduce întreaga ființă la o chintesență a dimensiunii. O a doua soluție pentru evitarea situațiilor penibile este să întrebi – așa sfătos și important, cum numai adulții și, în special bunicii știu să fie -, „Cum te cheamă, puișor?”. Măcar așa respecți schema clasică, acorzi atenție și rol activ copilului în cauză și te lămurești cu privire la sexul micului necunoscut.

Advertisements

6 thoughts on “Din lumea copiilor

  1. mia says:

    hainele ieftine din China vin probabil in doua culori – albastru si roz. parintii cumpara ce isi pot permite! probabil, aceeasi parinti n-au calatorit in Europa de vest pentru a vedea ca mai sunt alternative la roz si albastru

  2. corina says:

    cand eram eu domnisoara, am intalnit un “copil”….. mentionez ca nu m au fascinat niciodata copiii inainte de al meu, dar asta avea ceva special… par blond si lung, ochi albastrii si patrunzatori si totusi…. ceva din masinuta cu care se juca si pantofii purtati imi zicea ca nu e fetita.
    l am intrebat simplu. pe el. ce esti?
    mi-a raspuns “beietel”
    trebuia sa mi ajunga dar am continuat ca si orice “om mare”: am crezut ca esti fetita din cauza ca esti tare frumos.
    mi a raspuns din nou: vrei sa ti arat ca am puta?

    stiu sigur ca nu l a invatat nimeni, pentru ca mama lui l a certat si l a luat hotarata din spatiul de joaca pentru a l certa, uimita de ce a putut sa mi zica.
    eu, din contra, am admirat sinceritatea lui si modul de exprimare simplu.

    de fapt ce s a intamplat? acel baietel a auzit timp de trei ani ca e fetita si explicatiile mamei sale privind contrariul. replica a fost o manifestare a evolutiei pe care eu am apreciat o. niciodata pana atunci n a vorbit cineva direct cu el despre chestiunea asta importanta ce il priveste direct pe el. probabil mama lui si apropiatii amortizau frecvent “deranjul” explicand la toata lumea ca e baiat. atunci a ost momentul lui de a si spune parerea.

    in caz ca ma suparam n aveam decat…. eu am gresit. eu am abordat micul om. a fost prima si ultima data cand am judecat copii dupa infatisare si nu dupa ce stiu ei…

    • lionceau21 says:

      Da. Copiii foarte ușor se descurcă să rezolve dilemele adulților.
      În plus, replicile lor simple și fără corectitudine politică nu lasă loc de interpretări și nici de dubii. 🙂

  3. corina says:

    lasa l pe Arthur sa creasca si o sa te invete el cum trebuie procedat. atunci o sa ti creasca si tie o “puta” care sa ti dea curaj sa raspunzi cum se cuvine la apelativele nepotrivite.

    din experienta proprie, pot spune ca fetita mea m a invatat ca nu e necesar sa stai la coada ca prostul cand cineva se baga in fata si din politetea excesiva invatata acasa, considerand ca toti sunt grabiti sa nu protestezi.
    am invatat ca nu trebuie ca cineva sa stea cu tine in rand si sa tuseasca in parul tau in timp ce te impinge pana simti mirosul neplacut de transpiratie a celui din fata.

    stiu sa strig, stiu sa mi tin mainile si picioarele departate, sa ma joc cu plasa de cumparaturi in jurul locului in care astept si stiu care mi sunt prioritatile:)

    poate daca am gandi mai simplu, ne am descurca mai bine!

  4. lionceau21 says:

    Nu duc lipsă de curaj, atunci când sunt călcată pe coadă. 🙂
    Dar sunt sigură că al meu copil mă va învăța multe chestii utile în viață. 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s