a avea sau a nu avea copii

Am încercat să mă gândesc cum poți convinge un prieten că nu este un dezastru să ai un copil, că nu este cea mai gravă întâmplare din viața unui cuplu să apară un omuleț care să le încurce firele existenței și să le rescrie programul zilnic.

Mi-am amintit că nici eu nu mi-am dorit copii aproape 30 ani, că nici atunci când am ales să las în mâna Zeului creșterea ori stagnarea familiei noastre micuțe, nu eram convinsă că îmi doresc un copil. De fapt, eram ferm convinsă că nu-mi doresc. Fac parte dintre cei care nu-și găsesc realizarea personală a ființei într-o altă persoană, fie ea și propriul copil și nici nu cred că ducând seminția mai departe reușim să cucerim un dram de nemurire.  Am ales să mă încred în forța Marelui Anonim și am spus răspicat că dacă El consideră că e bine să am un copil, că m-aș descurca să-l educ cum se cuvine și că am posibilitatea de a-i oferi viața pe care o merită, atunci îl primesc în existența mea cu drag. Se pare că Zeul a considerat oportun să-mi deslușească marea taină a omenirii, procreația. 🙂 Am înțeles în timp că oricât de speriat ești de ideea de a avea grijă de o mică ființă incapabilă să se exprime ori să se manifeste inteligibil, în cele 9 luni de sarcină dispui de suficient timp pentru a parcurge toate stările de spirit, toate temerile paroxistice de necunoscut, de povara responsabilității celei noi, de a le depăsi și de a te lăsa acaparat de acea liniște a anticipării, de bucuria noutății și de fascinația fenomenului în sine. Cele 9 luni (chiar și 7 sunt destule!!) îți fac cunoscute toate gândurile posibile și imposibile legate de ce înseamnă să devii părinte dar îți înghesuie pe nesimțite și sentimentul bun care se formează în sufletul ce devine pregătit să întâmpine odrasla.

Rememorând propria mea anxietate referitoare la maternitate și la privarea de libertate pe care știam că o aduce un copil într-o familie, mi-am dat seama că nu ai cum să convingi un alt adult că a avea un copil este o binecuvântare, o experiență pe care nu o poți descrie în amănunt, ale cărei ramificații sunt atât de alambicate și contorsionate încât nu le poți indica pe toate. Singura explicație pe care am reușit să o verbalizez drept contra-argument față de repulsia respectivului amic a fost asigurarea că trăirile emoționale compensează tot deranjul pe care îl creează copilul. Doar atât am fost capabilă să explic: că genul de iubire, mândrie, încântare și prosteală care te cuprinde treptat în privința propriului copil ține în permanență echilibrată balanța neajunsurilor. Dragostea pe care o ai față de omulețul ce te trezește mereu prea devreme, te lovește cu jucării, îți impune să fii acasă la anumite ore, te privează de chefuri cu prietenii ori te convinge să-l plimbi iarna cu mașina doar pentru că așa doarme el cel mai bine este o trăire inexplicabilă, fantastic de potentă, care îți dă forța și dorința sinceră de a te sacrifica cu zâmbetul pe buze ca să-i satisfaci micuțului tiran cele mai egoiste pretenții, cele mai banale plăceri.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s