Secvente din jurnal

Revenita in orasul din care plecasem cu patru ani in urma, am ales sa ma plimb pe strazile care-mi fusesera atat de familiare, sa mai studiez schimbarile, sa mai observ lipsurile, sa mai privesc oamenii, sa mai caut caini flamanzi si autobuze cu pancarta „Spre depou” si sa aflu daca mai exista cofetaria aceea cu doua mese a unui arab.

Raita s-a dovedit plina de surprize: strazile purtau alte nume si erau putin mai ingrijite, chiar in capatul bulevardului de pe care-mi incepusem cautarile se ridicase in glob de apa, o fantana arteziana, noua obsesie a primarului sas – am aflat doua ore mai tarziu dintr-o discutie intre doi batranei care jucau sah in parcul Astra. Tot de la ei am aflat ca mai exista o colectie de fantani aparent naturale intr-o zona verde, aproape de Teatrul National. Am fost sa le vad; extrem de dragute, bucuria varstei a treia, care se oprea sa asculte susurul unei ape aduse fortat in fata privirilor lor, pretextand ca s-au oprit sa asculte susurul apei, eschivandu-se de la firescul motiv al oboselii de a fi urcat dealul dinaintea bancilor dispuse echidistant fata de fantani… M-am linistit – oamenii erau la fel, desi nu aceiasi. Nici un caine cunoscut nu mi-a iesit in cale. La Aida era o potaie fara urechea stanga, pe scarile de la Bulevard o catea maronie gestanta, in jurul careia era un imens cerc de resturi din cornuri cu susan, colturi de paine si ambalaje de snacks-uri. M-am intrebat cum de lasa personalul hotelului o astfel de mizerie tocmai in fata intrarii, dar mi-am raspuns incercand sa gandesc asemeni unui roman: era imaginea cea mai induiosatoare pe care o puteau concepe pentru ochii unui strain, doar Brigitte Bardot se cazase si ea timp de doua zile la respectivul hotel cativa ani in urma. Ar fi fost inoperanta recurgerea la un cersetor sau la un tigan emblematic pentru capitala rromilor, deja strainii erau mai impresionati de soarta tragica a animalelor decat de cea a oamenilor, de care se saturasera sa tot auda. Omenirea era deja depasita.

In loc de schelele din fata cladirii telefoanelor era acum o ceata de baieti in plina pubertate, facand un imens tam-tam etalandu-si skateboard-urile sau rolele. Batrana care a trecut strada in rand cu mine i-a ocolit cu foarte mare precautie, intrand sa-si plateasca factura prin spate, pe la intrarea personalului. Nu s-a deranjat nimeni s-o anunte ca nu ar fi avut voie sa intre pe acolo in cladire. Ca intotdeauna, paznicul statea de povesti cu gardianul public in fata magazinului alimentar de pe colt… vindeau acum covrigi cu mac si susan cu cinci mii bucata. Pizza faliata se scumpise prea mult pentru ca sa mai fie de succes.

Autobuze nu am prea vazut, probabil fiind sambata nu mai circulau aproape deloc, dar ma anuntase mama cu doua zile inainte ca nici acum nu-si respecta programele afisate. Cele pe care le-am vazut insa erau nemtesti, probabil achizitie a primarului sas, aratau destul de bine si nu am vazut nicaieri celebra inscriptie de Constanta „In caz de urgenta, stricati geamul cu toporul.”. In schimb, la posta erau lipite zeci de afise care te avertizau sa fii atent la „hotii din genti si buzunare”… Ma intrebam daca tot analfabetii erau in posturile cele mai avansate, incat se tiparisera mii de astfel de afise fara ca cineva sa observe. Imi era greu sa cred ca cineva avusese un atat de macabru simt al umorului. Murise pantofarul, il inlocuisera soferi, ingineri sau absolventi de geografie care nu erau socati sa afle ca dupa ce iesi de pe Valea Oltului dai de Avrig sau ca cel mai aproape de Targul Mures era targul Jiu.

Se construia de zor in toate directiile, dar daca urmareai cu atentie zonele, erau exact aceleasi in care se construia si acum 5 ani. Se lucra la aceleasi vile, la aceeasi constructie vis-a-vis de primarie, afisul cu numele imobilului si scopul in care se construia era schimbat a patra oarasi lucrarile erau aproape in acelasi stadiu.

In mod bizar, am constatat, posta centrala era pe Strada Mitropoliei si Banca Asociatiei pentru Umanitate era pe Strada Postei. Pret de o secunda m-am simtit in Caracal.

Desi am retinut toate aceste detalii (doar in cautarea lor pornisem!), efectul amar pe care l-ar fi lasat intr-o alta situatie a fost estompat de o vedenie. Strabatand centrul mi-am zarit profesorul de geografie din scoala generala. Mi s-a parut o figura rupta din trecutul meu prin care timpul nu trecuse, frica nu lasase cicatrici, disperarea nu-si gasise cuib. Cu exceptia faptului ca avea un pic mai putin par si ochi putin mai ingustati cand dadea de soare, era acelasi: statura supla, tinuta asemanatoare aratatorului cu care aparea la noi in clasa, atitudine putin superioara tradata de o jumatate de zambet uitata pe un colt al gurii, costum maro inchis – culoarea lui preferata –, mers intins dar relaxat, ca si cum era in drum spre Atlas, cu care avea sa mai discute despre sistemul solar pe care acesta nu putea sa-l vada… Mereu curios, desi iciodata iesit la plimbare fara finalitate practica, se uita si acum cercetator in jur, studiind cate un fenomen feminin care se intampla sa-i retina atentia printr-o vestimentatie mai mult decat nepotrivita sau de cate un parinte care se incapatanea sa-si educe copilul cu palma. Zambind sau incruntandu-se, a trecut pe langa mine, asa cum facuse de cele mai multe ori, fara sa se stie monitorizat. Am vrut sa-l opresc, sa-l salut, dar am rezistat impulsului. Ce-as fi putut sa-i spun decat ca ma bucuram sa-l intalnesc si sa-l intreb timid cum se mai descurca el, iar el sa evite elegant orice raspuns legat de viata lui privata. Niciodata nu-mi permisese sa intrezaresc mai mult decat atitudinea profesorului care se intalnea cu un elev sau cu un elev si tatal acestuia in centru in timpul plimbarilor de duminica. Mereu singur, dar facand impresia ca nu sufera din aceasta cauza, m-am bucurat sa-l vad. L-am privit pana a iesit din raza mea vizuala, ar fi fost nepoliticos sa-l urmaresc mai mult, mi-am spus ca mi l-a trimis Dumnezeu drept semn ca ceva bun se va intampla. Era cea mai vie si mai concreta amintire pe care o pastram din perioada ‚copilariei’ si o asociam intodeauna cu pozitivul, cu starea de bine, cu rezolvarea fericita a situatiilor. Mi-am spus ca e alinarea trimisa de un inger sa-mi linisteasca avalansa de pietris in care se rostogoleau ideile peste creierul meu incins.

Astept acum cu optimism sa gasesc o solutie, astept sa vad rezolvarea promisa, astept sa mi se intample ceva ‚bun’, ceva frumos. Sunt convinsa ca ceva minunat se va intampla in viata mea!

17.07.2004

A trecut mai bine de o luna de cand am scris randurile de mai sus. Le-am recitit acum pe ultimele si mi-am dat seama – analizand fiecare eveniment petrecut de atunci – ca nu s-a schimbat nimic. Nici o Providenta nu a intervenit sa ma salveze – eu, lady in distress – nici un miracol nu a pus capat chinului de a trai in Romania, nici o furtuna nu a redus la tacere vacarmul din launtrul meu.

Ceva s-a intamplat totusi. Tot acest timp a trecut mai usor. Asteptand mereu sa apara ceva ‚bun’, asteptand mereu frumosul nu am cazut in capcana depresiei, nu am ajuns pe marginea prapastiei, nu am cunoscut disperarea. Tot ceea ce a aparut pe parcurs am lasat sa treaca fara sa ma sinchisesc prea mult, fara sa sufar prosteste, bazandu-ma pe secretul de a fi singurul constient de frumosul ce ma asteapta in final. Imaginea profesorului mi-a inseninat zilele ploioase de Cluj, mi-a usurat canonul de a asigura pe toata lumea ca voi lua decizia cea mai buna, eu nestiinta care ar putea fi decizia aceea…

Nestiind in continuare cand ar fi finalul asteptarii, ma incumet sa ma bazez in continuare pe aceasta imagine razanta, ma incumet sa cred in ingeri, fara sa ma bazez pe soarta insa. Am facut intre timp schimbari, desigur, am luat decizii, am facut gerseli, dar astept sa vad care va fi miracolul meu. Astept precum Atlas sa vina el sa-mi spuna ce mai zic stelele, cum se mai roteste soarele, de ce nu exista gravitatie pe luna, cum de la noi e zi cand in America e noapte, ce a spus Deniken despre piramide, cine a mai copiat la extemporalul de luni..

7.01.2005

S-a schimbat anul si-mi revedeam juralul – Am facut un bilant complet; nici tu miracol, nici tu eveniment pozitiv remarcabil, aceeasi sfortare de a inghiti in tine zilele vietii.

L-am vazut insa iarasi. Tot in centru, acceasi figura sobra, dar cu un zambet injumatatit pe un colt al gurii, privind amuzat multimea din piata. Eram alaturi de alesul meu, dar nu i-am spus nici lui ca-mi vad stafia (iluzie a fericirii), nu l-am oprit nici pe domnul Cazan sa-i spun ca…… ma bucur ca-l vad. Am pastrat secretul. Poate acum, fiind alaturi de el vraja va avea un strop de magie si isi va face efectul. Poate va aduce..

Inger i-am spus mereu si inger il voi lasa sa-mi treaca prin viata. Mesager al candorii, voi etala optimism si forta in continuare, sperand si asteptand. Am socotit totusi: nu am nevoie de un miracol, am nevoie doar de intelegere si acceptare – un pact mut intre lume si propria persoana. Reciproca mi-o rezolvasem singura, vederea lui ma face sa sper ca lumea influentata de zguduirea axei in urma acelui tsunami din Thailanda sa-si modifice perspectiva..

Sa sper si sa astept.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s